O inerţie, implacabilă şi adânc vătămătoare prin superficialitatea-i caracteristică, se instalează în viaţa noastră religioasă. Deşi se menţin anumite practici şi norme tradiţionale, ajungem, cumva inevitabil, în captivitatea grosierului sufletesc, a incapacităţii de a recurge la incizia veritabil metanoică a cugetului. Act creştin pe cât de inepuizabil în energii regeneratoare, pe atât de expus uzurii ritualiste, spovedania îşi revendică importanţa capitală în evoluţia noastră lăuntrică. O hibă a ei, greu corijabilă din câte se pare, este prevalenţa dimensiunii cantitative asupra celei calitative. Perioadele posturilor, cum este şi cea în care ne aflăm, îi aduc pe oameni la biserică în număr (încă) mare, iar un imperativ căruia vor să-i răspundă mulţi dintre ei este mărturisirea păcatelor. Până aici nimic greşit. Calitatea procesului penitenţial are însă de suferit din momentul în care preotului i se cere să spovedească zeci de persoane într-un interval de câteva ore. Se creează un climat expeditiv, întreţinut de "coada" care aşteaptă şi de alte eventuale îndatoriri pastorale ori liturgice ale preotului. Timpul necesar penitentului să se destăinuie, dar şi să fie ascultat se scurtează drastic sub această presiune. Prins între datoria pastorală de a-i primi pe toţi cei care aşteaptă şi dorinţa de a fi cu adevărat folositor fiecărui caz în parte (ceea ce necesită, fără îndoială, răbdare, atenţie şi timp), preotul constată, în condiţiile date, că nu o poate realiza mulţumitor nici pe una, nici pe cealaltă. La aceasta se adaugă propensiunea cantitativă a celui care se mărturiseşte. Ştie că trebuie "să spună tot", cu amănunte (unele de-a dreptul insignifiante şi colaterale) şi, prin urmare, se supune pe sine unui supraefort de răscolire a memoriei, în căutarea detaliilor "păcătoase". Lista acestora se lungeşte considerabil, ocolind cu cecitate marile dileme ale vindecării sufleteşti şi acel sentiment de căinţă care ar trebui să-l "întoarcă din drum" pe omul respectiv. Adesea, la fel de "orb", cel care l-a ascultat, îi răspunde cu câteva reţete pioase inadecvate contextual, menite cu tot dinadinsul să fie simetrice enumerării de mai înainte. Aşadar, primează de multe ori, total ineficient, criteriul numeric: oameni, păcate, metanii. Acesta singur epuizează spovedania. Străpungerea inimii, precondiţie fundamentală a pocăinţei, este, vrând nevrând, amânată. Duhul adevăratei "veniri în sine" este ratat.
În fine, un alt aspect, mai mult logistic, dar cu implicaţii duhovniceşti indirecte, trebuie menţionat aici: locul şi ambientul spovedaniei sunt detalii de data aceasta cu adevărat semnificative! Imaginea preotului care ascultă spovedaniile într-o strană, a penitentului chircit sub epitrahil şi a şirului de oameni în aşteptare, la câţiva metri distanţă, astfel încât nici efortul (!) de a nu auzi nu-i poate împiedica să invadeze spaţiul atât de delicat al convorbirii celor doi, este stringent amendabilă. Prejudiciile ei pot fi eliminate prin amenajarea (sau întrebuinţarea, dacă există), în acest scop, a unei încăperi cu decor religios (din care icoana Mântuitorului şi o lumânare sau candelă aprinsă nu pot lipsi) în sau lângă sfântul lăcaş. Confidenţialitatea absolută şi tihna spovedaniei, dar şi o anume atmosferă propice comunicării interpersonale sunt stimulative pentru procesul penitenţial autentic. Să îndreptăm, aşadar, acele aspecte care menţin deseori spovedania în condiţia imperfecţiunii!
