Cochetând cu un simţ superior al selecţiei în acest domeniu, unii, din categoria celor care nu se mulţumesc cu oricine şi oricum în scaunul Mărturisirii, veşnicii căutători de spovade "tari", aspre, după pravilă, spun că duhovnicii veritabili sunt din ce în ce mai greu de găsit, ba chiar au dispărut. Să le dăm, întru câtva, dreptate. Marii noştri călăuzitori de suflete, cum au fost părinţii Cleopa, Olaru, Boca, Boghiu, Galeriu, Pârâian ş.a., au încheiat "lupta cea bună", şi-au "cântat cântecul", lăsându-ne o moştenire spirituală incomensurabilă, o adevărată tradiţie smerită a împreună-păşirii pe cărarea Cerului. Cred însă că, dincolo de criza, reală sau nu, a duhovnicilor iscusiţi şi înţelepţi, problema de fond trimite către o insensibilitate fariseică a conştiinţei noastre. Atunci când nu vom mai căuta senzaţionalul şi ineditul care, în definitiv, fie ratează dramatic esenţialul vieţii duhovniceşti, fie ascund o insaţiabilă şi deloc sănătoasă tendinţă de autoflagelare morală, vom descoperi coordonatele duhovniciei autentice, aceea care îmbină smerenia omului profund conştient de nevoia salvării sale sufleteşti, a vindecării, cu responsabilitatea deplină, la fel de smerită, a păstorului care trebuie să caute şi să ofere mijloacele potrivite acestei tămăduiri.
Plătind tribut cu pasiune statutului său favorit de homo economicus, omul de azi eludează, grăbit şi adesea dispreţuitor, dar de cele mai multe ori indiferent, Taina Spovedaniei. Deşi e neliniştit, neîmplinit sufleteşte, rănit uneori, totuşi o evită cu obstinaţie. Nu ştie însă că ea îi poate aduce o bucurie şi o linişte fără de margini. Înţeleasă cum se cuvine, ca "Taină a vieţii", după cum o numesc Sfinţii Părinţi, Pocăinţa conţine, în chimia ei tainică divino-umană, acea pace sufletească izvorândă din iertarea gingaşă a lui Dumnezeu şi, în egală măsură, suflul haric dătător de noi puteri morale. Este revărsare de dragoste dumnezeiască, terapie şi hrană spirituală pentru om, toate în acelaşi timp. Din această perspectivă, este mai puţin importantă imaginea publică a duhovnicului, calităţile sau defectele lui, omeneşti de altfel şi unele şi altele.
Ceea ce contează este disponibilitatea noastră de a ne încrede total în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, de a avea smerenia iluminată a nevoii de doctor sufletesc. Cei mai mulţi dintre oamenii care (încă) nu vin la spovedanie nu au această smerenie, care constă în puterea de a-şi recunoaşte lucid suferinţele spiritului. În opinia lor este o vulnerabilitate. Mă întreb atunci: oare aici suntem vulnerabili, în a ne deschide unei pedagogii mântuitoare, menite să ne reechilibreze cumpăna moralităţii alterate? Sau suntem cu adevărat vulnerabili când, în ciuda vacarmului existenţial pe care refuzăm să-l transformăm în seninătatea vieţii cu Dumnezeu, ne menajăm cu autosuficienţă grosierul secularizat al conştiinţei? Sunt întrebări poate prea serioase pentru unii, radicale sau chiar inutile pentru alţii. Ele nu se vor însă nişte incizii filosofice pasagere şi gratuite, ci, dacă este posibil, o chemare adresată omului contemporan de a se alina lăuntric prin întoarcerea la Tatăl milostiv Care Îşi aşteaptă "în tot chipul" fiii rătăciţi şi tulburaţi de o lume care nu îi mai poate călăuzi decât în direcţia opusă.
