Nimeni nu doreşte să sufere, fizic sau sufleteşte. Toţi fugim de suferinţă, iar cele mai mari eforturi sunt cele care se depun pentru vindecarea ei. De orice natură ar fi, suferinţa ne este, indiscutabil, contrară şi total incomprehensibilă. Există însă şi un alt sens, neîmpărtăşit de toţi, al suferinţei cu care existenţa îl marchează, inevitabil, dar în grade diferite, pe fiecare dintre noi. Este impactul pe care aceasta îl are asupra vieţii noastre spirituale. Asupra cugetului nostru introspectiv. Acest gen de autopercepţie constituie reversul pozitiv, ziditor, dar, ce-i drept, paradoxal şi greu asimilabil al durerii. Şi totuşi, mântuitor. Dacă este perceput, repet. Aici este, cred, punctul de referinţă al atât de complexei pastoraţii a bolnavilor. Preot, medic sau simplu creştin, oricine poate da mărturie despre greutatea enormă a răspunsului (mulţumitor) pe care trebuie să-l dai unui bolnav terminal sau cuiva care tocmai a fost diagnosticat cu o boală incurabilă. Ori cuiva care boleşte de vreme îndelungată şi starea sa nu dă semne de îmbunătăţire. Cum trebuie să fie, aşadar, răspunsul sau sfatul către cineva care, pe fondul suferinţei acute, cade pradă unei deznădejdi abisale? Nicidecum vag, teoretic şi autosuficient. Dar, oare, există răspunsul perfect, care să aline realmente acel suflet profund înnegurat şi sec de speranţă? Bazându-se pe şabloanele unei psihologii spiritualiste neempatice, unii vor spune că da. Alţii, stăpâni desăvârşiţi ai "tainelor" unei teologii disjuncte de realismul vieţii, vor spune de asemenea că există, neîndoielnic, acel răspuns. Personal, sunt însă de partea celor care, scrutând participativ, cu autentic umanism creştin, dramele incontinentelor suferinţe omeneşti, aleg deseori tăcerea afectivă, în locul sfaturilor complezente şi dulcegi, care se dovedesc, finalmente, incapabile să usuce lacrima interioară a persoanei respective. Cuvântul poate face mult, e drept. Însă aparenta pasivitate a tăcerii este, de fapt, o durere împărtăşită, o contopire sufletească neverbalizată. Simţită, şi atât. Uneori e suficientă prezenţa ta la căpătâiul bolnavului, însoţită de o simplă privire caldă, încurajatoare. Acesta poate fi răspunsul odihnitor al întrebării care îl demoralizează.
Sensul creştin, asumat, al suferinţei poate face din aceasta, pentru cel în cauză, "o cale ascetică în stare să conducă pe culmi spirituale" (cf. Jean-Claude Larchet, "Teologia bolii"), chiar dacă vindecarea trupului întârzie sau se dovedeşte irealizabilă. Tot aşa cum, ratată, viziunea creştină asupra durerii rămâne o aberaţie pentru cel suferind. Biserica îl îndreaptă pe bolnav spre căi concrete de vindecare, prin Hristos-Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre: Tainele Spovedaniei, a Împărtăşirii şi a Maslului, rugăciunea personală, comunitară şi cea a sfinţilor, folosirea apei sfinţite şi a semnului Sfintei Cruci. Toate acestea îl introduc pe bolnav în viaţa harică, acolo unde perspectiva existenţială se poate schimba radical, omul descoperind progresiv că, deşi greu suportabilă, suferinţa îi poate fi folositoare.
