O materie nelipsită din cadrul slujbelor cultului divin o reprezintă tămâia. Această răşină amestecată cu diverse mirodenii parfumate, de provenienţă orientală, are un loc deosebit în simbolistica liturgică. Utilizarea ei are rădăcini adânci încă din Vechiul Testament, de unde aflăm că era nelipsită din ritualul iudaic. Cel mai relevant verset din Sfânta Scriptură referitor la însemnătatea tămâiei este cel din psalmii alcătuiţi de împăratul David: "Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta" (Ps. 140, 2). Prin aceste cuvinte aflăm rostul întrebuinţării acestei materii. Fumul tămâiei ce se înalţă reprezintă semnul văzut al rugăciunii ce nădăjduim că se va îndrepta către Dumnezeu, amintindu-ne în acest mod de jertfa dreptului Abel şi mai ales de atitudinea de smerenie a acestuia la săvârşirea jertfei. Totodată, mirosul plăcut răspândit de aceasta reprezintă bunătăţile cele cereşti spre care năzuim.
În cadrul sfintelor slujbe au fost fixate momente precise în care preotul este dator să tămâieze. De regulă, acest lucru se întâmplă în marile momente ale slujbelor: la începutul lor, la citirea pericopelor apostolice şi, după caz, la cântarea imnului Heruvic de la Sfânta Liturghie, la înconjurarea mesei de la Taina Sfântului Botez sau de la Taina Cununiei. Momentele amintite sunt însoţite de tămâiere pentru a sublinia pe de o parte caracterul latreutic (de laudă) al ritualului, precum şi latura comunitară a rugăciunii ce se îndreaptă vizibil către Dumnezeu sub simbolismul fumului de tămâie. Şi credincioşii în cadrul cultului particular pot utiliza tămâia pentru a însoţi rugăciunile lor. În unele părţi din ţara noastră este îndătinată tradiţia tămâierii mormântului celui răposat în perioada de la înmormântare până la parastasul de 40 de zile. Acest lucru este încredinţat de cele mai multe ori unei persoane angajate a cimitirului sub falsul pretext că membrii familiei celui decedat nu au voie nici măcar să vină la mormânt în perioada vizată. Acest lucru nu se justifică din punct de vedere teologic şi de aceea nu trebuie încurajat. Membrii familiei sunt direct chemaţi pentru împlinirea acestui ritual tocmai pentru a materializa prin acesta semnul văzut al rugăciunii lor pentru cei adormiţi întru Domnul.
În toate situaţiile în care este utilizată, tămâia impune sobrietate şi evlavie sporind în acest mod credinţa în rândul credincioşilor. În ceea ce-i priveşte pe credincioşi este bine de precizat ca acest ritual să nu fie exagerat (printr-o habotnicie nesăbuită) sau desconsiderat prin bagatelizarea acestui ritual.
