Sfaturi practice în biserică: Toleranţa la sfintele slujbe - un semn al bunătăţii creştine

În timpul sfintelor slujbe, preoţii se confruntă câteodată cu manifestări comportamentale negative din partea anumitor credincioşi, care tulbură vizibil atmosfera de pace a Sfântului Lăcaş. Astfel de fapte se petrec nu atât acolo unde aglomeraţia depăşeşte capacitatea spaţială a bisericii, cât mai ales unde gradul de toleranţă al unor creştini este foarte scăzut. Unii dintre aceştia, cu oarecare "vechime" în parohia respectivă, se socotesc îndreptăţiţi să facă mereu "ordine", împărţind "cu râvnă" observaţii în dreapta şi în stânga, cu rost şi fără rost. Dacă, într-adevăr, unii participanţi la slujbe se comportă neglijent, fie vorbind, fie mişcându-se de colo-colo, alţii "greşesc" fără intenţie, neştiind, bunăoară, că nu trebuie să treacă prin faţa sfintelor uşi (deschise), ori că nu trebuie să stea în genunchi în perioada de la Paşti la Înălţare... Fiind, poate, începători într-ale credinţei, nu cunosc astfel de chestiuni şi cad, astfel, pe mâinile celor care se erijează în promotori ai "regulilor" disciplinare, adesea inventate. Urmează observaţii tăioase, apostrofări, clătinarea indignată a capului... La rândul lor, bieţii "începători", deseori buimăciţi, au reacţii diferite, potrivit, de data aceasta, cu gradul propriu de toleranţă/intoleranţă: fie bâiguie cuvinte de iertare, fie ripostează violent. În urma acestor confruntări se iscă, astfel, mai mare tulburare decât s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi intervenit "făcătorii de ordine"...

Sunt şi slujbe la sfârşitul cărora vine la preot câte un credincios (credincioasă), care, cu lacrimi în ochi, îşi exprimă nemulţumirea firească: "Părinte, am venit la biserică sperând să mă pot ruga în linişte, dar m-am ales cu jigniri şi apostrofări, pentru nişte greşeli de care nu-mi dau nici acum seama!". Preotul va trebui să găsească un cuvânt bun şi liniştitor, desigur, în locul apostrofărilor necontrolate ale enoriaşului cu "vechime", dar şi să prevină astfel de incidente. Cu tactul necesar, va face apel mai ales la cultivarea toleranţei: când un enoriaş "greşeşte", ceilalţi să se abţină de la observaţii tăioase; iar dacă cineva se trezeşte, totuşi, admonestat, să primească smerit acele observaţii. Din clipa în care trecem pragul Sfântului Lăcaş, fiecare dintre noi, preoţi şi enoriaşi, vom fi într-un permanent exerciţiu de smerenie, bine ştiind că smerenia dă naştere toleranţei, iar toleranţa va fi unul dintre semnele neîndoielnice ale bunătăţii creştine.

E bine să mai ştim că de mare ajutor în menţinerea deprinderilor cuviincioase ne poate fi rugăciunea la intrarea în biserică: "Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă; Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin."