Sfaturi practice în Biserică: Trăirea în Biserică trebuie să fie continuă şi susţinută

Cunoaşterea lui Dumnezeu este un eveniment personal, este o credinţă şi o trăire unică, specifică fiecărei persoane umane. Ea nu se poate moşteni automat, ea nu poate exista fără o implicare liberă şi personală. Altfel nu se poate vorbi de o adevărată viaţă creştină, cu atât mai puţin de existenţa unei vieţi duhovniceşti.

Creştinul creşte şi se dezvoltă pentru a-L primi pe Dumnezeu, pentru a se uni cu El şi a deveni una cu El şi cu ceilalţi oameni. Idealul creştin trece de barierele propriei persoane, cuprinde ne-limitatul, el este îndumnezeirea. Iar acesta depăşeşte legile fizice pe care le cunoaştem. Dar nu este de neînţeles în cadrul iubirii.

Iubirea lui Dumnezeu, pe de o parte, şi deschiderea liberă a omului, pe de alta, permit creşterea acestuia din urmă la iubirea Celui dintâi. Ceva limitat, dar personal creşte pentru a vorbi, a comunica, a deveni o persoană adevărată, plină de trăire iubitoare. De aceea, prin iubirea lui Dumnezeu, omul creşte şi se desăvârşeşte.

În acelaşi timp însă, omul se poate deschide mai mult sau mai puţin, are funcţii trupeşti sau sufleteşti care îi permit mai mult sau mai puţin apropierea de Hristos. Sunt oameni care nu se pot manifesta liber, care depind de ceilalţi, care cresc prin alţii. De la celula ou, omul cel nou care creşte în pântecele maicii sale, la cei cu diferite infirmităţi trupeşti sau duhovniceşti, harul lui Dumnezeu se coboară peste ei cu mijlocirea şi lucrarea celor din jur.

O gravidă care se roagă ajută la primirea Duhului Sfânt de către copilul pe care trebuie să-l nască. Sfintele Taine de care se împărtăşeşte pătrund şi îl sfinţesc în mod imperceptibil. Tot la fel, oamenii duhovniceşti devin mame spirituale, iar cei care nu pot sau nu vor să se roage, nu cred sau nu-L cunosc pe Dumnezeu, pot creşte pe nesimţite, pot deveni capabili la un moment dat de acceptarea Adevărului, de trăirea în Dumnezeu.

De aceea, fiecare creştin trebuie să se sârguiască şi să se nevoiască pentru practicarea lucrărilor duhovniceşti, ale tainelor Bisericii care se manifestă prin acte liturgice publice sau particulare. Deşi nu trebuie să caute senzaţionalul, credinciosul nu trebuie nici să cadă în ritualism sau rutină. Această ispită de a renunţa la manifestarea liturgică a credinţei pentru evitarea unui sentiment de rutină este una dintre cele mai frecvente încercări ale creştinului practicant. Deşi ea poate apărea de multe ori, creştinul nu trebuie să renunţe la viaţa Bisericii şi la actele pe care le face, chiar dacă, uneori, poate că nici nu mai crede în ele. Prin aceste încercări se caută evitarea tocmai acelor lucruri ce susţin viaţa duhovnicească. Ele hrănesc în mod inconştient şi ajută la creşterea sau cel puţin întreţinerea şi depăşirea unei perioade duhovniceşti mai întunecate.

Aşa cum unui bolnav îi este esenţială administrarea unei hrane adecvate care să susţină şi să ajute organismul, tot la fel, în perioade de rutină sau plictis duhovnicesc sau oricare alt tip de maladie duhovnicească, este esenţial pentru creştin să nu abandoneze ritmul duhovnicesc pe care îl are.

Chiar dacă nu observă o schimbare, chiar dacă nu simte harul care îl ajută, aceasta se întâmplă pentru moment, până se va rezolva problema care a cauzat-o sau până va trece ispita. Hrana trupească acţionează, pătrunde în organism şi ne hrăneşte fără să conştientizăm prea mult sau să înţelegem modul în care o face. Şi totuşi aceasta se întâmplă de mai multe ori pe zi, de fiecare dată când mâncăm sau bem ceva.

O viaţă duhovnicească activă, cu participarea şi împărtăşirea din Sfintele Taine sunt lucruri esenţiale pentru creşterea şi dezvoltarea duhovnicească armonioasă.