Voi începe direct, evocând un episod aghiografic pe care îl consider mult mai grăitor decât orice altă introducere: martiriul sfinţilor Timotei şi Mavra (secolul al III-lea), trăitori în ţinutul Tebaidei Egiptului şi prăznuiţi de noi la 3 mai. Iată, pe scurt, emoţionanta lor istorie: Strălucind prin frumuseţea şi sfinţenia vieţii conjugale, cei doi tineri creştini proaspăt căsătoriţi au trezit invidia cruntă a unor consăteni, care i-au pârât dregătorului păgân. Furios pe faptul că îşi trăiau viaţa de familie în deplin acord cu sfintele rânduieli creştineşti, cârmuitorul idolatru le-a cerut, mai întâi linguşitor, apoi sub ameninţarea cu supliciul şi moartea, să renunţe la credinţa în Hristos şi să devină slujitori la idoli. Au refuzat, fără preget, amândoi, primind cu seninătate chinurile. Neputând fi clintiţi din credinţa lor prin tortură, au fost spânzuraţi pe cruce, unde au mai trăit încă nouă zile. În tot acest timp, s-au susţinut reciproc prin neîntrerupte îndemnuri la răbdare şi nădejde în Hristos Domnul, Cel Care a biruit moartea prin Jertfă şi Înviere. În a zecea zi, o sfântă arătare de îngeri i-a condus pe amândoi, nedespărţiţi, iată nici în moarte, către lăcaşurile cereşti, alături de Iisus Hristos, pentru Care au murit...
Pentru noi, cei de astăzi, pilda celor doi sfinţi căsătoriţi vine, parcă, dintr-o lume ireală. Exerciţiul empatic, pe care credem că cititorul îl face deja, stârneşte admiraţia faţă de un asemenea caz cutremurător, dar şi un fel de condescendenţă arătată de regulă anacronismelor, oricât de nobile în sine ar fi ele. De ce? Pentru că ne-am obişnuit să ne înrămăm modelele şi să le privim, din când în când, în splendoarea lor paradigmatică, speculând filosofic pe marginea valorii lor teoretice, şi atât... Mobilizarea faptică sub înrâurirea lor e ceea ce ne lipseşte! Ne întrebăm, retoric în discuţia de faţă, ce cauzează această discontinuitate adâncă dintre un model şi cel care ar trebui să-l urmeze? Modelul îşi confirmă acest statut numai dacă reuşeşte să schimbe pe cineva prin puterea exemplului său. Altminteri, îşi pierde raţiunea de a fi. Este plasat, desigur fără voia sa, într-o ecuaţie a ipocriziei, a formei fără fond, a principiului sec, inaplicabil.
Ilustrarea pe care am ales-o nu este nici pe departe singura. Sfânta Tradiţie consemnează multe alte vieţi de sfinţi căsătoriţi care, prin cinstea pe care au acordat-o vieţii de familie, s-au învrednicit de "cununa cea neveştejită a măririi dumnezeieşti". Ele infirmă astfel preconcepţia că sfinţenia este realizabilă numai în cadrul vieţii monahale. Prin urmare, familia de astăzi poate (şi trebuie!, are nevoie!) să găsească în vieţile exemplare ale sfinţilor căsătoriţi puterea de a înfrunta ispitele care îi erodează temelia sacră. Creştinii căsătoriţi din zilele noastre sunt chemaţi la un alt fel de martiriu. Cel al discernământului şi al fermităţii morale. Astfel, iubirea ancorată în veşnicia lui Dumnezeu, puterea de jertfă izvorâtă din credinţă, respingerea influenţelor neopăgâne, asceza conjugală, educaţia creştină dată copiilor, rugăciunea, postul, comuniunea cu Biserica sunt valori inspirate din pildele sfinţilor căsătoriţi, care pot fi întrupate rodnic şi în viaţa familiei creştine actuale.
