Poporul român îşi exprimă bucuria sufletească pentru praznicul Naşterii Domnului printr-o bogăţie de tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti, cum este cel al colindelor, al umblării cu „steaua”, cu „vicleimul” sau cu „irozii”. Dacă este să ne referim la obiceiul colindatului, foarte răspândit în țara noastră, trebuie să precizăm faptul că nici un neam nu a învăluit într-atâta frumuseţe poetică minunea Naşterii Mântuitorului precum poporul român.
Colindele noastre nu sunt altceva decât prelungiri ale alcătuirilor imnografice ale slujbelor praznicului, fiind îmbrăcate de către autorii lor anonimi în vers popular, coborând astfel mesajul praznicului Naşterii la nivelul simplu de înţelegere al poporului.
Conţinutul colindelor noastre româneşti, atât de bogat în idei şi imagini, constituie o adevărată carte de învăţătură de credinţă, în care colindătorii înfăţişează „gazdelor”, adică celor ce-i primesc în casele lor, întreaga învăţătură ortodoxă înveşmântată în frumoase versuri populare. Tematica colindelor este una foarte variată, textul lor referindu-se la aproape toate conţinuturile învăţăturii noastre de credinţă. Astfel, în ele găsim prezentate învăţături precum: păcatul originar, starea protopărinţilor noştri Adam şi Eva în rai, aşteptarea şi venirea Mântuitorului, Naşterea şi Întruparea Sa din Preacurata Fecioară, răscumpărarea oamenilor şi a lumii întregi prin Jertfa şi Învierea Sa din morţi, preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor, Sfintele Taine ale Bisericii, raiul şi iadul sau Judecata viitoare.
Naşterea Domnului reface legătura dintre cer şi pământ
Tema Întrupării, sau a coborârii în istorie a Fiului lui Dumnezeu în condiţia umană smerită, pentru mântuirea omului este redată cât se poate de frumos în versurile colindelor noastre: Praznic luminos,/ Strălucind frumos!/ Astăzi ne-a sosit/ Şi ne-a-veselit,/ Că Mântuitorul şi Izbăvitorul/ Cu trup S-a născut. Colindele subliniază de asemenea faptul că prin coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, omul a fost ridicat la cinstea cea dintâi, fiind restabilit în starea paradisiacă în care l-a aşezat Ziditorul său la creaţie. Aşadar, smerenia Mântuitorului a rodit mântuirea oamenilor şi ridicarea lor la starea de fii ai lui Dumnezeu după har: Coborât-a, coborât/ Domnul Iisus Hristos/ Cum e robul S-a smerit/ Şi pe om l-a mântuit/.
Colindele sunt fidele relatării biblice a minunii Naşterii, prezentând evenimentul petrecut în Betleem cu peste două mii de ani în urmă: O, ce veste minunată/ În Vitleem ni s-arată/ Astăzi S-a născut/ Cel făr de-nceput/ Cum au spus prorocii/ Că la Vitleem Maria/ Săvârşind călătoria/ Într-un mic sălaş/ Lâng-acel oraş/ A născut pe Mesia. La evenimentul minunat al Naşterii Pruncului Iisus participă întreaga natură, pentru că Naşterea Domnului reface legătura dintre cer şi pământ: Cerul şi pământul în cântări răsună/ Îngeri şi oameni cântă împreună./ Hristos se naşte, Domnul coboară/ Îngerii cântă, magii Îl adoră. Staulul dobitoacelor se preface în colindă într-un palat strălucitor: Şi când Domnul S-a născut/ Ieslea-n rai s-a prefăcut/ Şi peştera în palat/ Ca de-un mare Împărat.
„Şi strămoşii iară, prin Sfânta Fecioară, iar s-au înnoit”
Colindele grăiesc şi despre evenimentele istorice care au urmat Naşterii Mântuitorului, precum: persecuţia lui Irod şi fuga Pruncului Sfânt cu Maica Domnului şi cu Iosif în Egipt.
Alte colinde se referă la Pruncul Iisus, Care este considerat de-o fiinţă cu „Cel vechi de zile”, fiind mărturisit ca Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl mai înainte de veci. Tocmai de aceea, poporul român, în imaginaţia sa poetică, L-a substituit pe Pruncul Iisus cu Moş Crăciun pentru că, deşi Acesta Se naşte ca un Prunc şi primeşte înfăşare în scutece, El rămâne totuşi „Unul din Sfânta Treime”, de-o fiinţă cu Tatăl, fiind prezentat în colinde ca un Moş încărcat de zile, cu plete dalbe, adică fiind din veşnicie cu Dumnezeu.
Colindele arată şi faptul că Întruparea Mântuitorului are ca scop mântuirea neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii celei veşnice: Raiul cel închis, azi iar s-a deschis/ Şarpelui cumplit, capul s-a zdrobit/ Şi strămoşii iară, prin Sfânta Fecioară/ Iar s-au înnoit. Prin toate acestea, colindele noastre evidenţiază Dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Pe Fiul Cel din vecie,/ Ce mi L-a dat Tatăl mie/ Să se nască/ Şi să crească/ Să ne mântuiască.
Prin colinde însoţim pe magi şi pe păstori la Betleem
Foarte multe texte ale colindelor noastre româneşti se referă la „Soarele Dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru”, care a risipit întunericul necunoştinţei şi al înşelăciunii. Pruncul Iisus apare astfel în versul colindelor asemenea unui Soare menit să lumineze sufletele oamenilor, fapt pentru care întregul univers se bucură de venirea Lui: Slavă întru cele-nalte/Toate stelele să salte/ Salte cerul şi pământul/ Şi să laude Cuvântul/ Întru cei de sus mărire/ Pe pământ împăciuire/ La toţi oamenii să fie/ De acum până-n vecie.
Toate colindele de Crăciun au rostul de a vesti lumii Praznicul luminat al bucuriei, al păcii şi al bunei înţelegeri între oameni, Praznicul împăcării omului cu Dumnezeu: Astăzi S-a născut Hristos,/ Mesia chip luminos;/ Lăudaţi şi cântaţi/ Şi vă bucuraţi. Adresându-se tuturor categoriilor de credincioşi, de la cei mici până la cei mai mari, colindele noastre ne umplu inimile de pace şi de bucurie sfântă. Mesajul lor este unul familiar, adresându-se în mod direct sufletului nostru şi îndemnându-ne să luăm parte la evenimentul sfânt. Astfel, colindele ne cheamă să-i însoţim pe magi şi pe păstori la Betleem, spre închinare şi doxologie şi să ne pregătim locuinţele noastre pentru a face din ele iesle curată şi primitoare pentru Noul Născut. În felul acesta, românii, în colindele de Crăciun, Îl privesc pe Pruncul Sfânt ca pe propriul lor copil, învăluindu-L cu delicateţea şi cu duioşia specifice dragostei lor părinteşti, acest fapt subliniind de fapt familiaritatea românului cu evenimentul sfânt al Naşterii Domnului: De la uşă pân la masă/ Faşa-i dalbă de mătase,/ Cu scufie de bumbac/ Moale să-i fie la cap./ Nu mai plânge Maica mea/ Scutecele noi ţi-om da/ Prea Curata, Pruncul Sfânt de-i înfăşa”. Colindătorii sunt oaspeţii gospodarilor creştini, fiind primiţi şi trataţi ca trimişi ai lui Dumnezeu pentru a aduce în casele creştine belşug de har, de bucurie, sănătate, pace şi bunăvoire.
Datina colindatului astăzi
Colindele şi colindatul sunt legate aşadar de sufletul neamului românesc, de la naşterea noastră ca popor creştin. Umblatul cu colinda prin satele noastre străvechi stă în amintirile din vremea copilăriei fiecăruia dintre noi. Cetele de colindători împodobesc an de an uliţele satelor şi deopotrivă străzile oraşelor noastre în Ajunul Naşterii lui Hristos. Suntem convinşi că pentru român Crăciunul n-ar fi Crăciun fără colinde şi colindat.
Dacă asistăm astăzi la degenerarea străbunului obicei al colindatului, acest lucru nu putem să-l punem pe seama unei pretinse „rele credinţe” a oamenilor, ci mai degrabă pe seama unei neînţelegeri a sensului, a rostului colindelor şi colindatului. Dacă ne raportăm la perioada de dinainte de 1989, faptul că astăzi auzim în preajma Crăciunului colinde la toate răspântiile drumurilor, ar putea fi considerat şi este de bună seamă un fapt îmbucurător.
Problema care se pune este aceea a modului în care ne raportăm la obiceiul colindatului, a modului în care ştim să ne aplecăm nu doar asupra formei, ci în primul rând asupra mesajului colindelor, înţelegând că ele ne vestesc un nou sens al existenţei noastre, căci: Nouă azi ne-a răsărit/ Domnul Iisus Hristos/ Mesia cel mult dorit/ Cum e robul S-a smerit/ Şi pe noi ne-a mântuit. Bucuria Crăciunului, bucuria colindelor şi a colindatului derivă din bucuria că S-a născut Mântuitorul lumii şi al oamenilor: Veniţi astăzi credincioşii să săltăm/ De Naşterea lui Hristos ne bucurăm/ Pace şi bunăvoire pe pământ/ Că azi S-a născut în iesle Domnul Sfânt.
Colindele şi colindatul ar trebui să fie pentru noi mijloacele sensibile prin care putem transmite şi altora bucuria venirii în lume a Mântuitorului Hristos, pentru a ne sfinţi viaţa şi a ne face mai buni. Dacă ne-am raporta în chipul acesta la colinde şi la obiceiul colindatului, acestea ar putea redeveni ceea ce au fost ele la început, adică acte de preaslăvire aduse lui Dumnezeu, asocieri ale noastre la vestea adusă de îngerii din ceruri. Am înţelege astfel că de fapt: Noi umblăm şi colindăm/ Şi pe Dumnezeu purtăm.
