Domnia lui Constantin Brâncoveanu a constituit o epocă de renaştere culturală şi artistică a Ţării Româneşti, care a devenit în timpul sfântului domnitor un important centru cultural şi politic în lumea ortodoxă aflată sub dominaţia otomană. Canonizarea Sfinţilor Brâncoveni a fost o recunoaştere a meritelor marelui domnitor în păstrarea credinţei străbune a românilor, iar slujba bizantină a Sfinţilor Brâncoveni, tipărită în 2009, aduce prin bogăţia ei muzicală şi duhovnicească un plus de evlavie faţă de cei care şi-au dat viaţa pentru Hristos.
În timpul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu s-au tipărit în Ţara Românească numeroase cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene. Atât de mult a evoluat cultura în timpul marelui domnitor, încât s-a creat în arhitectură un stil caracteristic, denumit „brâncovenesc“, cea mai de seamă ctitorie fiind Mănăstirea Horezu. Sfântul Constantin Brâncoveanu a reuşit să se menţină în scaun între anii 1688-1714, aducând Ţara Românească pe cele mai înalte culmi ale credinţei, culturii şi civilizaţiei. Datorită intrigilor rudelor sale şi după patru luni de suferinţă, sultanul Ahmet al III-lea a decis ca domnitorul să fie decapitat împreună cu urmaşii de parte bărbătească. Lor li s-au tăiat capetele în ziua de 15 august 1714, zi în care Sfântul Voievod împlinea 60 de ani. Deşi Brâncovenii au fost propuşi spre canonizare încă din anul 1950, nu au putut fi canonizaţi în acel an, din cauza faptului că „anatema“ dată de Patriarhia de Constantinopol nu fusese ridicată. Abia mai târziu, la insistenţele Patriarhului Iustinian Marina, patriarhul de atunci al Constantinopolului, Atenagoras, a ridicat această „anatemă“, pregătindu-se astfel terenul pentru canonizarea Sfinţilor Brâncoveni de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1992, cu zi de cinstire pe 16 august.
Paraclisul, apărut la Muntele Athos
Canonizarea Sfinţilor Brâncoveni a deschis calea spre o mişcare spirituală profundă de cinstire a martirilor de la 1714. În 2009, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, s-a tipărit „Slujba Paraclisului Sfinţilor Slăviţilor de Dumnezeu încununaţilor Voievozi şi Mucenici Brâncoveni“, apărută în volumul „Buchet muzical de Paraclise“, la Muntele Athos.
Pe lângă aceasta, amintim şi slujba Sfinţilor Brâncoveni, pusă pe note muzicale după canoanele metrico-stilistice bisericeşti de către imnograful Constantin Cornel Coman, diaconul Paraclisului „Sfântul Grigorie Palama“ al Universităţii „Politehnica“ din Bucureşti, dar care nu a fost încă tipărită. Slujba Canonului Sfinţilor Brâncoveni a fost compusă de către părintele diacon Virgil Ioan Nanu, membru al Grupului psaltic „Stavropoleos“ din Bucureşti.
Dinamismul cântării de la Canon
Formele fundamentale ale poeziei imnografice liturgice sunt trei: troparul, condacul şi canonul. În cele ce urmează, printr-o ordine aleatorie, vom încerca să arătăm câteva aspecte ale acestor compoziţii muzicale.
Canonul Sfinţilor Brâncoveni este alcătuit cu formule melodioase care dau expresivitate şi dinamism cântării. În practica tradiţională, ca toate celelalte compoziţii muzicale, canonul poate fi cântat de cor sau de un cântăreţ. De cele mai multe ori, în alcătuirea canoanelor, şi nu numai, apar alegoria şi simbolul. După cum precizează un cunoscut cercetător în domeniul muzical, părintele profesor Vasile Grăjdian de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, „este greu de depăşit alegoria de simbol într-o cântare liturgică (...) s-ar putea spune eventual că aspectul mai alegoric al cântărilor dezvoltă fundamentul revelat al simbolului“.
Condacul Sfinţilor Brâncoveni sau, mai bine zis, toate condacele se găsesc după peasna a şasea. Se mai cântă şi la Sfânta Liturghie, la Vohodul mic, precum şi în rânduiala Laudelor mici. După cum se observă, este alcătuit în glasul VIII (plagalul glasului IV). Astfel, „împărăţia nestricată“ se dobândeşte prin mucenicie.
„Să «strigăm» către dânşii“
Troparul este cea mai mică şi mai simplă formă a poeziei imnografice întrebuinţată în cultul ortodox. În limba greacă, troparul avea formă de vers sau strofă poetică, respectând legile cunoscute ale compoziţiilor poetice (ritm, rimă, număr de silabe etc.). Prin traducerea în limba română a cărţilor de slujbă, această formă poetică nu s-a mai putut păstra, ci a trebuit să fie sacrificată în interesul cuprinsului (fondului), care a fost redat în proză. Troparul Sfinţilor Brâncoveni este alcătuit pe glasul IV şi ne îndeamnă să „strigăm“ prin „cădere“ către dânşii pentru a mijloci înaintea Împăratului.
Se observă legătura dintre text şi melodie, deoarece melodia întăreşte sensul cuvântului, aducând bucurie şi speranţă. Melosul bizantin autentic rezultă din adaptarea prozodiei la textul imnografic.
Deşi slujba Sfinţilor Brâncoveni pusă pe note psaltice este încă netipărită, ea este cântată deja la multe dintre strănile bisericilor şi mânăstirilor din ţara noastră, alături de Paraclisul Sfinţilor Martiri, tipărit în Buchetul de Paraclise de la Muntele Athos. Acest lucru ne arată destul de clar că munca depusă de cei ce se ocupă cu valorificarea acestui patrimoniu bizantin este apreciată atât în ţară, cât şi în străinătate.
