Element fundamental al existenţei noastre ca fiinţe lucrătoare şi responsabile în dimensiunea comunitară a Bisericii, Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie este „Taina care încoronează Botezul şi Mirungerea nu numai ca plenitudine a puterii şi a vieţii celei noi, începută virtual prin Botez şi având în ea puterea virtuală, dezvoltată prin Mirungere. Euharistia implică în ea puterea morţii depline faţă de existenţa separată de Dumnezeu, începută prin Botez şi dezvoltată prin Mirungere” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. III, p. 84).
Început şi legătură deopotrivă, adunare şi mulţumire, aducere aminte şi totodată pregustare a veşnicelor bunătăţi, jertfă, mijloc sau medicament al nemuririi, Sfânta Euharistie constituie realitatea „vivificatoare” a Bisericii, care Îl face prezent pe Mântuitorul Hristos în noi până la sfârşitul veacurilor. Este mijlocul prin care Dumnezeu, în nespusa Sa bunătate, „hrăneşte, edifică şi dă forţa motrice spre cele din urmă. Astfel, organismul bisericesc devine ceva viu, totdeauna unificator şi deschis spre viitor. Hrana şi vivificarea Tainei transfigurează şi înnoieşte imaginea trupului bisericesc, o face lucrătoare şi mişcătoare spre bunătate” (cf. Nikos Matsukas, Teologia Dogmatică, Bucureşti, pp. 360-361).
„Acesta este Trupul Meu... acesta este Sângele Meu...”
Prin Taina Sfintei Euharistii, Mântuitorul Hristos intră în ungherele cele mai ascunse ale fiinţei noastre, dezrădăcinând de acolo toată patima şi toată neputinţa. Ea implică prin urmare prezenţa reală şi personală a Domnului în interiorul celui care doreşte să-L primească. Este aşadar „Taina în care sub chipul pâinii şi al vinului se împărtăşeşte credincioşilor însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” (pr. prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 324). Şi cine oare se mai poate îndoi de acest lucru, dat fiind faptul că Însuşi Domnul, stând în mijlocul Ucenicilor Săi, a spus la Cina cea de Taină, „acesta este Trupul Meu... acesta este Sângele Meu...”
(cf. I Cor. 11, 23-25). „Pentru aceasta suntem deplin încredinţaţi că ne împărtăşim cu trupul şi cu sângele lui Hristos” - spune Sfântul Chiril al Ierusalimului - „În chipul pâinii ţi se dă trupul, iar în chipul vinului ţi se dă sângele ca să ajungi prin împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos unit într-un singur trup şi sânge cu El. Astfel ajungem şi purtători de Hristos, pentru că Trupul şi Sângele Lui se împărtăşesc mădularelor noastre. Astfel, după cuvintele fericitului Petru, ajungem părtaşi firii dumnezeieşti” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele baptismale, IV, 3).
Iată de ce a descrie cu puţinele şi săracele noastre cuvinte această Sfântă Taină este pe departe o lucrare profundă şi complexă, încărcată de greutatea prezenţei reale a Mântuitorului Hristos cu Trupul şi Sângele Său, în trupul şi sângele nostru. Dacă în celelalte Sfinte Taine ale Bisericii prezenţa se face în chip tainic şi nevăzut, în Sfânta Euharistie, El este împreună cu noi în chip văzut. Domnul străbate jertfa noastră de mulţumire (gr. eucharistia - mulţumirea cea mare) şi se oferă ca răspuns şi binecuvântare, medicament şi totodată hrană, până la sfârşitul veacurilor.
Viaţa cea nouă în Hristos
Această frumoasă împreunare începe bineînţeles printr-o invitaţie la cină. Prima chemare o face Domnul „oilor celor pierdute ale casei lui Israel”. Întăriţi odinioară prin numeroase semne şi minuni, aceştia n-au ascultat chemarea, scandalizându-se la auzul cuvintelor Domnului: „Dacă nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă întru voi” (II Pt. 1, 4). Au rămas deoparte, aşteptând încă la uşă întrucât „n-au înţeles în chip duhovnicesc cele spuse, s-au depărtat de El, socotind că-i îndeamnă să mănânce trupul Lui” (Sfântul Chiril, IV, 4).
În această Sfântă Taină, cel botezat este chemat la o permanentă reînnoire, la lepădarea obiceiurilor vechi, la împlinirea dreptăţii celei noi. Din ceasul împreunării euharistice cu Hristos, credinciosul este slobozit de orice robie, fiind ridicat şi aşezat în demnitatea de fiu al Părintelui ceresc. În felul acesta, „murind lumii şi trăind lui Dumnezeu, vom răspândi o mireasmă bineplăcută şi vom afla intrare la Tatăl prin Fiul”, căci „Hristos este Arhiereul nostru veşnic, Care ne comunică starea Sa de jertfă, prin Taine, şi prin Euharistie în particular, ca să ne înfăţişeze şi pe noi ca jertfe duhovniceşti înaintea Tatălui” (pr. prof. Dumitru Popescu, p. 332).
Sfânta Împărtăşanie - „Taina cea mai mare”
Fiind însuşi Trupul şi Sângele Domnului, Sfânta Euharistie intră în constituţia firească a celui botezat şi, depăşind într-însa puterea morţii, aduce cu sine depăşirea omului vechi şi totodată perspectiva împreunării cu Hristos, Cel răstignit şi înviat. Socotirea ei în planul mântuirii se face aşadar din perspectiva unei integrări complementare, poziţionându-se în centrul celorlalte Sfinte Taine. Această aşezare mistico-centrică se explică în principal prin caracterul ei inepuizabil şi veşnic. „Fără îndoială că Hristos Se află în toate Tainele” - spune Sfântul Nicolae Cabasila - „El care este Ungerea şi Botezul şi Hrana noastră, ba este de faţă şi în cei care iau parte la săvârşirea Sfintelor Taine, împărţindu-le din darurile Sale, dar în fiecare din Taine El este de faţă în alt chip. Pe cei botezaţi îi curăţeşte de întinăciunea păcatului şi întipăreşte în ei din nou chipul Său. În cei miruiţi face lucrătoare puterile Duhului Sfânt, a căror comoară S-a făcut trupul Său prin ungere. Când îl duce însă pe credincios la Sfânta Masă şi-i dă să mănânce din însuşi Trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăşi personalitatea Sa, iar noroiul care primeşte vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuşi Trupul Împăratului; ceva mai fericit decât această soartă nu s-a putut închipui. De aceea Sfânta Împărtăşanie este Taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Căci, de regulă, după o treaptă vine a doua, după aceasta a treia şi apoi tot aşa până la cea din urmă. După Sfânta Împărtăşanie nu mai este loc unde să păşeşti, de aceea trebuie să te opreşti aici şi să te gândeşti cum să faci ca să poţi păstra până la sfârşit comoara pe care ai dobândit-o”
(Sfântul Nicolae Cabasila, „Despre viaţa în Hristos”, Bucureşti, 2009, pp. 113-114).
