Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Liturgica „Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru...”

„Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru...”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Liturgica
Un articol de: Pr. George Valentin Paraschiv - 16 Iun, 2020

Unul din gesturile liturgice care-i impresionează pe credincioșii aflați la biserică în timpul sfintelor slujbe este tămâierea sau cădirea sfântului locaș. În timpul cădirii, act săvârșit de episcop, preot sau diacon și, în anumite situații, călugării și călugărițele din mănăstiri, nu doar sfintele icoane și obiectele de cult sunt tămâiate, ci și credincioșii prezenți, astfel încât, „prin cădire, preotul răspândește mirosul de bună mireasmă între toți cei prezenți la rugăciune, întărind predispoziția lor spre rugăciune și evlavie și înlesnind astfel coborârea darului Preasfântului Duh peste ei”.1

Acest gest liturgic are solemnitatea lui și îi mișcă pe cei din biserică, de la copii până la adulți, de la ortodocși practicanți până la începători. În timpul vieții, credin­cioșii au parte de nenumărate tămâieri, care li se adresează în mod direct: la botez, la cununie, sfeș­tanie, înmormântare, precum și la alte slujbe. Sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților sunt tămâiate cu evlavie de către preot, iar apoi slujitorul Domnului, cu aceeași evla­vie, îi tămâiază și pe credin­cioși, semn că omul poartă chipul lui Dumnezeu. În continuare, ei sunt chemați la exteriorizarea acestui chip, care poate fi tradusă aici cu sfințire, tămâierea având un rol important în acest proces de schimbare a omului. „Cădirea bisericii și a credincioșilor constituie, pe de-o parte, cinstirea locașului lui Dumnezeu, care este sfințit, iar pe de altă parte, «pe cei care stau înainte îi sfințește».”2 La această stare ajungem, întâi de toate, prin rugăciune, însă credincioșii implicați cu toată ființa lor la slujbe înțeleg că rugăciunea urcă mai repede la Dumnezeu atunci când e însoțită de tămâie, adusă ca jertfă, bineplăcută lui Dumnezeu, încurajând în acest sens rugăciunea psalmistului David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalmul 140, 2).

Acest lucru îl pricepem la vârsta copilăriei, în timpul devenirii noastre, maturizării noastre duhovni­cești. Însă, prin deasa participare la slujbele bisericii și la catehezele parohiale, înțelegem că tămâia lucrează în biserică asemenea Duhului Sfânt și că tămâierea „înseamnă aducerea și împrăștierea chipului Duhului Sfânt”3 printre și în credincioșii prezenți în sfântul locaș. După cum fumul de tămâie, binemirositor, face parte din darul lui Dumnezeu, natural, curat, prin binecuvântarea episcopului sau a preotului, ne pătrunde întreaga ființă prin tămâiere, precum odinioară suflarea de viață pe care a dăruit-o Dumnezeu omului în ziua creării lui. În același mod și El, „Mângâietorul” și „Vistierul bună­tă­ților”, Duhul Sfânt, Se sălăș­lu­ieș­te în noi și ne curățește de toată întinăciunea, pentru ca rugăciunea să urce curată la Tronul ceresc.

Prin tămâiere, creștinul pri­mește harul lui Dumnezeu „cel din cer pe care L-a dat Hristos în toată lumea”4, ca aceștia să se roage cu mai multă putere și cu bucurie, cu atât mai mult cu cât „fumul binemirositor înseamnă mireasma revărsată a Duhului Sfânt, căci tămâia este veselie prea bine înmiresmată”5.

Tămâia, deși este de cea mai bună calitate, fie naturală, din rășina copacilor, fie din amestecarea răși­nii cu uleiuri esențiale, naturale, după rețete secrete și frământate de mâini evlavioase, doar prin binecuvântarea preotului iese din lucrarea lumească, devenind jertfă duhovnicească. Pentru aceasta primim ca răsplată harul lui Dumnezeu, după cum ne arată rugăciunea de binecuvântare a tămâierii pe care preotul o rostește în taină: „Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care, primind-o întru jertfelnicul Tău, cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.” Așadar, binecuvântată de mâna sfințită a episcopului sau a preotului, aceasta urcă la cer, iar credincioșii o inspiră ca pe o binecuvântare, primind la schimb harul Preasfântului Duh, „cel dat prin inspirație Apostolilor, după Înviere”6, devenind mai evlavioși, mai cucernici și mai puternici în rugăciune. În acest schimb, tămâia cu bun miros - harul Preasfântului Duh, este prezent, ca lucrare, Dum­nezeu, după cum ne învață părintele Dumitru Stăniloae: „În har ca lucrare e prezent însuși subiectul dumnezeiesc care o săvâr­șește. Căci nu există lucrare fără lucrător.”

Tămâia, așezată, cu rugăciune și cu binecuvântarea preotului, pe cărbunele încins, nu este nocivă. Prin rostirea rugăciunii de binecuvântare, ea devine jertfă „binemirositoare”, care ne aduce harul Preasfântului Duh și care lucrează din interiorul nostru. Aceasta este imaginea pe care trebuie să o avem în timpul tămâierii noastre în biserică. Tămâia „este chipul Duhului Sfânt” care se împărtășește spre o mai bună comuniune a oamenilor cu Sfânta Treime și cu sfinții în rugăciune. După cum fumul de tămâie se răspândește în toată biserica și este respirată (inspirată) de toți credincioșii, toți simțind aceeași mireasmă, la fel și Duhul Sfânt este Cel care, dinlăuntrul lor, Îi unește pe oameni cu Dumnezeu, alcătuind Biserica. Tămâia amintește de lucrarea Duhului Sfânt în lume, care prin har creează „în credincioși dispoziția unității.”7

Inspirat fiind de Dumnezeu și scrierile Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Ambrozie al Milanului, vorbind despre simbolismul cădelniței, îi îndeamnă pe creștini să fie bună mireasmă a lui Hristos. De aceea, tămâia are și un rol pedagogic: ne arată că trebuie să fim curați la inimă, atunci când ne rugăm, iar faptele bune pe care le facem trebuie să le dăruim lui Dumnezeu ca jertfă. Cred că doar așa putem fi „mireasma lui Hristos” care „prin noi descoperă-n tot locul mireasma cunoștinței Sale”, după cum le spunea Apostolul neamurilor celor din Corint în a doua epistolă (2 Corinteni 2, 15).

Mireasma tămâiei din biserică deșteaptă simțurile noastre, astfel încât începem să simțim prezența lui Dumnezeu. Acest aspect ne amintește de lucrarea Duhului Sfânt în om. Odată sălășluit în noi prin Taina Sfântului Botez, El lucrează la sfințirea noastră, aducându-i în interiorul nostru și pe Fiul dimpreună cu Tatăl. Putem spune că mirosim „prezența lui Dumnezeu” ca lucrare în mijlocul nostru, miresmele tămâiei amintind de frumusețea Raiului, de parfumul florilor, de lacrimile arborilor rășinoși care aduc slavă lui Dumnezeu. Cuvintele liturgice „Ale Tale dintru ale Tale” dinaintea celui mai important moment din Sfânta Liturghie, al Prefacerii pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului Hristos, pot fi privite ca o mărturisire a originii tămâiei și jertfirea acesteia. Cleiul arborilor rășinoși, uleiurile naturale bine mirositoare, extrase cu mult efort din flori, semințe, rășini etc., se aduc ca ofrandă lui Dumnezeu, însă tot din ale Sale, amintindu-ne că toate sunt din înțelep­ciunea Sa, de care beneficiem și noi și pe care trebuie să le aducem ca mulțumire.

Astfel, tămâia este una din ușile către harul Preasfântului Duh, care la rândul Lui „este fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu”.

Jertfa de tămâie din cultul ortodox se face spre pomenirea numelui lui Dumnezeu, care iartă și apără pe poporul Său cel binecredincios (Înțelepciunea lui Isus Sirah 45, 16). Aceasta se face la porunca lui Dumnezeu, „de la răsăritul soarelui până la apus” și până la sfârșitul lumii, ca „neamurile” să afle că numele Lui este mare (Maleahi 1, 11).

 

Note:

1. Pr. Constantin Vladu, „Unele precizări în legătură cu săvârșirea serviciilor divine”, Mitropolia Banatului 16, 1966, nr. 4-6, p. 285.

2. Pr. Gheorghe Neda, „Cădirea”, AB 2 (41), 1991, nr. 4-6.

3. Pr. Constantin Vladu, idem, p. 285.

4. Sf. Simeon Noul Teolog - Arh. Tesalonicului, „Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi”, p. 164.

5. Sf. Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, „Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova , an 2005, p. 73.

6. Idem, p. 128.

7. Pr. Dumitru Stăniloae, „Dogmatica”, p. 321.