Legat de una dintre slujbele specifice Postului Mare, începutul acestei perioade pregătitoare Sfintelor Paști îmi amintește mereu de relatarea insolită a unui preot. Acum mai bine de zece ani, acesta îmi povestea că, la săvârșirea slujbei Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfințite, a participat și unul dintre fiii săi, care pe atunci avea undeva în jurul vârstei de 4 ani. Copilul a stat toată slujba pe un scăunel din Sfântul Altar, urmărindu‑l cuminte pe tatăl său, așa cum o făcuse în multe alte dăți. Doar că, în acea seară, după ce părintele a ieșit cu Sfântul Potir între sfintele uși adresând credincioșilor chemarea la împărtășire, fiul său a avut o reacție tulburătoare. A sărit de pe scăunel, repetând mâhnit: „Tată, tată, ai stricat Liturghia!” Ce s‑a întâmplat? Din nefericire, ca la mai toate Liturghiile la care participăm duminica sau în cursul săptămânii, chemarea la împărtășire a rămas fără răspuns, iar copilul a reacționat firesc…
Să ne gândim numai la principala motivație a acestei rânduieli care încadrează Euharistia în rânduiala Vecerniei, tocmai pentru a ține împreună pe toată perioada Păresimilor regula postirii și continuitatea împărtășirii, sobrietatea luminoasă a ascezei și frecvența vitală a cuminecării. În directă consonanță cu asocierea Euharistiei cu slujba de seară, împărtășirea la Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul urmează, „la apusul soarelui” fiecărei zile de postire, de luni până vineri (cu excepția zilelor aliturgice și a praznicului Bunei Vestiri, în cazul în care ziua de 25 martie nu este sâmbătă sau duminică, cf. canonul 52 Trulan).
Strigătul celui mic este ca un ecou a ceea ce a auzit în rugăciunile citite în șoaptă de tatăl său, cuvintele slujbei cuvântătoare, care fac Liturghia în împreună‑slujire cu Arhiereul ceresc, dar pe care, din nefericire, majoritatea participanților la dumnezeiasca taină nu le aud, deși le încuviințează cu Aminul de la fiecare ecfonis. Începând cu a doua rugăciune pentru credincioși, întreg oficiul liturgic este explicit concentrat pe împărtășirea cu darurile mai înainte sfințite: „Stăpâne Sfinte, Preabunule, Te rugăm pe Tine, Cel bogat în milă: Milostiv fii nouă păcătoșilor și ne fă pe noi vrednici de primirea Unuia‑Născut Fiului Tău și Dumnezeului nostru, Împăratul slavei. Căci iată, preacuratul Lui Trup și de viață făcătorul Sânge, în acest ceas intrând, va să se pună înainte pe această masă de taină, fiind înconjurat în chip nevăzut de mulțimea oștirilor îngerești. Și ne dăruiește nouă, fără de osândă, împărtășirea cu acestea, ca, printr‑însele luminându‑ne ochiul gândului nostru, fii ai luminii și ai zilei să ne facem”. Iertarea păcatelor și curățirea de patimi sunt puse în legătură nemijlocită cu împărtășirea, care susține „efortul de redresare și restaurare duhovnicească întreprins în Postul Mare” (ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Traducere: diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, 2003, p. 223).
După ieșirea în tăcere cu Sfintele Daruri, cântarea sugerează răspunsul afirmativ al întregii comunități la chemarea la împărtășire: „Cu credință și cu dragoste să ne apropiem, ca părtași ai vieții veșnice să ne facem”. De aceea, protosul cere Dumnezeului tainelor, pentru toți care stau înaintea sfântului și dumnezeiescului jertfelnic, eliberare de păcate și sfințire neștearsă a sufletelor și trupurilor, pentru ca, „în cuget curat, cu față neînfruntată și cu inimă luminată, împărtășindu‑ne cu aceste Dumnezeiești și Sfinte Taine și printr‑însele făcându‑ne vii, să ne unim cu Însuși Hristosul Tău, Adevăratul Dumnezeul nostru, Care a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine rămâne și Eu întru El; ca, sălășluindu‑Se și petrecând întru noi Cuvântul Tău, Doamne, să ne facem biserică a Preasfântului și închinatului Tău Duh, izbăvindu‑ne de toată uneltirea diavolească ce se lucrează în faptă sau în cuvânt, sau în gând și să dobândim bunătățile cele făgăduite nouă, împreună cu toți sfinții Tăi”. De asemenea, după Rugăciunea domnească, la plecarea capetelor, se cere cu insistență pentru toți cei prezenți vrednicie în vederea împărtășirii tuturor cu făcătoarele de viață Taine.
Semnalarea unui obicei greșit
Din nefericire, toate acestea rămân fără ecou în mințile și în inimile credincioșilor, clerici și mireni, nu numai în Postul Mare, ci Liturghie de Liturghie. În multe cazuri, conștiința este liniștită prin faptul că se împărtășesc majoritatea copiilor (sugari și/ sau preșcolari) din comunitate. De fapt, fiecare Liturghie „este stricată” de indiferența cronică față de unicul gest (de credință, evlavie și smerenie reale), care justifică și dă sens slujbei: împărtășirea tuturor celor prezenți cu Trupul și Sângele Mântuitorului la masa de taină din Împărăția cerească (cf. Luca 22, 30, Matei 26, 26‑28), proclamată în numele Preasfintei Treimi încă de la începutul oficiului liturgic.
Suntem în stare să participăm la Liturghie fără a răspunde până la capăt chemării divine și fără a împlini cuvintele propriilor rugăciuni, refuzând mila nesfârșită și darul bogat al Părintelui ceresc prin născocirea unor motive puerile – cele mai frecvente obiecții sunt demontate punctual în tratatele despre regimul împărtășirii, redactate de ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul și Sfântul Nicodim Aghioritul și publicate anonim în anul 1777, respectiv 1783 (în română: Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse - mărturiile Tradiției, Studiu introductiv și traducere: diac. Ioan I. Ica jr, Deisis, 2006, pp. 103‑177 și 179‑283). Însă un copil nu poate accepta distonanța dintre ceea ce spunem și ceea ce facem la slujbă, inocența și sinceritatea unuia dintre cei a căror doxologie este confirmată de Sus (cf. Matei 21, 16; Psalmi 8, 2) debordând profetic. Or, gravitatea acestui semnal de alarmă ar trebui să ne determine să revenim la firescul slujbei centrale a Bisericii, accentuat de rânduiala specială a cuminecării în Postul Paștilor: împărtășirea cu Sfintele Taine la fiecare participare la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
