Totul se înnoieşte prin Înviere

Paştele reprezintă trecerea „de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer“. Hristos este Cel Care ne trece dintr-o parte în cealaltă, dacă vom consimţi prin actele noastre de credinţă la aceasta. Este o biruinţă esenţială în parcursul întortocheat şi dificil al umanităţii pentru regăsirea paradisului ce va să fie şi care va înlocui, cu mult mai bogat şi mai strălucitor, paradisul ce-a fost la începuturi. De aceea şi suntem chemaţi a cânta o cântare adecvată: „de biruinţă“ (Cântarea 1). Hristos e „Cununa cea binecuvântată de noi“  (Cântarea a 4-a), cunună pe care orice creştin, dar mai ales creştinătatea în întregul ei o poartă cu frică şi cu cutremur, dar şi cu reală mândrie. Biruinţa pe care o aduc Paştile provine din caracterul lor mântuitor (Cântarea a 5-a). Hristos a coborât „în cele mai de jos ale pământului“ şi „a sfărâmat încuietorile cele veşnice care ţineau pe cei legaţi“ (Cântarea a 6-a). Paştele repetă, într-un fel, minunea Naşterii. Aceeaşi trecere minunată care nu strică materia, care o păstrează curată şi intactă. Cum, mai înainte, născându-Se a lăsat neatinsă fecioria Maicii Sale, aşa şi acum, peceţile mormântului rămân nestricate, arătând că Învierea înseamnă şi o altă stare a materiei, transfigurarea ei, înduhovnicirea ei. Ceva, totuşi, este distrus prin Învierea Mântuitorului, şi anume „porţile“ şi „încuietorile“ iadului, ale răului ca stare întru veşnicie (Cântarea a 6-a). Caracterul sacrificial al Paştelui este şi el subliniat, în toată complexitatea lui antinomică: Hristos este „Jertfa cea vie şi nejertfită“, care de bunăvoie Se aduce jertfă Tatălui (Cântarea a 6-a). Învierea s-a petrecut de taină, în adăpostul nopţii, dar implicaţiile ei sunt la vedere, dincolo de orice tăgadă. Ceea ce se prăznuieşte este „omorârea vieţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice“ (Cântarea a 7-a). Întreaga Sfântă Treime este implicată în Înviere (Cântarea a 8-a), cu Firea Ei dumnezeiască şi cu ipostasurile Persoanelor treimice. Paştile sunt „mari şi preasfinţite“, căci Cel Care a înviat este „Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu“ (Cântarea a 9-a).

Totul se înnoieşte prin Înviere. Revenirea la omul cel vechi al Raiului de dinainte de cădere cere o primenire, o înnoire. Nu se cere a fi parcurs drumul înapoi, ci a face un salt existenţial-duhovnicesc înainte, împreună cu Hristos. Şi nu numai omul, dar şi tot ceea ce ţine de viaţa lui trupească şi sufletească suferă această primenitoare transformare pascală. Astfel, băutura oferită acum omului este o „băutură nouă“, care provine dintr-un izvor al nestricăciunii, un izvor al vieţii, deşi curge dintr-un mormânt. Nu suntem în prezenţa unei „simple“ minuni, ci în aceea a unui dat pentru totdeauna, a unei realităţi perpetue (Cântarea a 3-a). O altă viaţă veşnică începe odată cu Învierea (Cântarea a 7-a). Până acum persista pentru om numai viaţa veşnică a iadului, dar la Înviere este redeschis Raiul şi făcut posibil, accesibil tuturor celor ce se hotărăsc să-L urmeze real pe Hristos, iubindu-L şi probându-şi iubirea prin urmarea poruncilor Lui (Ioan 13, 34; 15, 12. 14), în primul rând a aceleia a iubirii pentru ceilalţi oameni (Ioan 13, 35; 15, 13. 17). Tot acum viţa dă şi ea rod nou (conform, de altfel, învăţăturii Mântuitorului - Ioan 15, 5), rod din care se vor împărtăşi veşnic credincioşii creştini (Cântarea a 8-a). Canonul ne vorbeşte de un nou Sion, spiritual (Cântarea a 8-a) şi de un nou Ierusalim (Cântarea a 9-a). Înnoirea se face prin baia botezului (Cântarea a 8-a), prin răstignirea noastră împreună cu Hristos şi ridicarea tot cu El din moarte (Cântarea a 3-a). În felul acesta, prin participarea la moarte şi Învierea lui Hristos, Cel Care nu numai S-a întrupat, dar a şi pătimit toate câte le poate pătimi omul ca fiinţă creată, inclusiv moartea, omul „cel muritor“ capătă acum un nou statut, fiind împodobit în „podoaba nestricăciunii“ (Cântarea a 7-a), cu alte cuvinte, atingând maximul statutului său existenţial.

 

Timpul Paştelui este „acum“. „Acum“, chiar acum, în acest moment, toate se umplu de lumină şi capătă o structură înnoită (Cântarea a 2-a). Dar, în acelaşi timp, Paştile sunt veşnice (Cântarea a 5-a). Învierea este aceea care face posibil ca, în acelaşi timp, veşnicia să se poată vărsa în prezent, iar prezentul să poată deveni veşnicie.

Întâiul cuvânt al lui Hristos înviat a fost „Bucuraţi-vă!“ (Matei 28, 9), cuvânt pe care „Canonul Învierii“ nu putea să nu-l reia şi să nu-l sublinieze încă de la începutul său. Bucuria adusă de Înviere este una cu adevărat universală, care cuprinde întregul cosmos, cerurile şi pământul, „toată lumea cea văzută şi nevăzută“. Şi chiar şi pe „cele de dedesubt“. Însuşi Hristos este numit „Bucuria cea veşnică“ (Cântarea 1). El nu este numai izvorul bucuriei noastre, dar şi însăşi Bucuria.

 

Bucuria îşi are şi ea mulţime de nuanţe şi de modalităţi de manifestare. Oricum, nu poate exista bucurie mai mare la scara umanităţii decât aceea a Învierii, şi ca urmare suntem chemaţi să o manifestăm exploziv sufleteşte, prin veselire, prin uitare, cel puţin pentru câteva ceasuri, a oricărui necaz cu care ne confruntăm (Cântarea 1). Ca orice mare bucurie, Învierea generează sărbătoare, ca atare se cere prăznuită de către „toată făptura“ (Cântarea a 3-a). Dacă psalmistul „a săltat jucând“ „înaintea chivotului umbrei“ (căci Legea Veche nu era decât umbra ce preceda Legea Nouă), cu atât mai mult se cuvine să se veselească „dumnezeieşte“ „poporul cel sfânt al lui Dumnezeu“ (Cântarea a 4-a), creştinii, aşadar. La Înviere, ne spune „Canonul“, cei „ţinuţi în legăturile iadului, spre lumină se grăbeau“ „cu picioare vesele“ (Cântarea a 5-a). Prăznuirea oamenilor o însoţeşte pe cea a îngerilor, „cetele iubitoare de praznice“. Starea paradisiacă în care se află îngerii este una de neîntreruptă prăznuire, de sărbătoare perpetuă. Bucuria Învierii este binevestită pentru totdeauna de femeile mironosiţe, „cele de Dumnezeu înţelepţite“. Prăznuirea Paştelui este una pe care se cuvine s-o facem cu participare deplină, suflet şi trup, săltând cu o săltare care să constituie ea însăşi o slăvire. Pricinuitorul acestei bucurii nu este altul decât Dumnezeul Părinţilor noştri (Cântarea a 7-a). Veselia produsă de Înviere este una dumnezeiască (Cântarea a 8-a). Mare este şi veselirea Maicii „întru învierea Celui născut“ al ei. Este dumnezeiescul, iubitul şi preadulcele glas al lui Hristos care ne aduce această veste a bucuriei noastre, semnificând împlinirea făgăduinţei Lui de a fi cu noi „până la sfârşitul veacului“, „întărire de nădejde“ (Cântarea a 9-a). 

Sfântul Ioan Damaschin aduce în prim-plan, în „Canonul“ ce l-a compus, o serie de chipuri de personaje din istoria Vechiului Testament, care au fost nădăjduitoare şi prevestitoare ale Învierii şi ale bucuriei aduse de ea.

 

Unul dintre aceştia este proorocul Avacum, cel care a prevăzut şi prevestit coborârea lui Iisus la iad şi eliberarea drepţilor ţinuţi prizonieri acolo (Cântarea a 4-a), Un altul este „dumnezeiescul părinte David“, pentru felul în care a ştiut el să se bucure şi numai în faţa celor care-L prevesteau pe Hristos (Cântarea a 4-a). Al treilea este proorocul Iona, care prin şederea lui de trei zile în pântecele chitului a preînchipuit petrecerea în mormânt a Mântuitorului (Cântarea a 6-a). De Înviere profită „Adam cu tot neamul“, prin faptul că la rândul lor au fost înviaţi, fiind scoşi din iadul în care zăceau de atâta amar de vreme, fără prea mare nădejde de ieşire (Cântarea a 6-a). Bineînţeles, ca în orice canon, Cântarea a 7-a îi aduce în prim-plan pe cei trei tineri „din cuptor“, care au fost izbăviţi de Cel Care S-a făcut om şi a pătimit asemenea lor, şi mai mult decât atât.

 

Cam acestea ni le vesteşte acest răpitor de frumos Imn-Canon al Sfântului Ioan Damaschin, care merită ascultat cu atenţie şi cu participare sufletească. Până la urmă, totul se închide-deschide în acest tulburător şi mângâietor „Hristos a înviat!“,  care se rosteşte înaintea fiecărei stihiri a canonului şi pe care nu ne mai săturăm să ni-l vestim veseli unii altora în zilele de Paşti.