„Aceasta a răsărit ca mijlocitoare a cerului şi a pământului, făcându-se pe sine unire“

Omilia Sfântului Epifanie

Sub acest titlu ne-a parvenit una dintre cele mai vechi omilii despre Sfânta Fecioară Maria, atribuită (refuzată de unii) Sfântului Epifanie de Constanţia, vechea cetate cipriotă Salamina (cca. 310-403). Limbajul simplu şi încărcat de metaforă, teologia nespeculativă, circumscrisă total indicilor biblici, precizia doctrinară, toate acestea vin în sprijinul titlului, ducându-ne cu gândul la scriitura ilustrului Părinte din veacul al IV-lea şi întărindu-i paternitatea asupra textului. Omilia rezonează şi din punct de vedere dogmatic cu gândirea epifaniană, care este una perfect echilibrată: Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu şi are o feciorie perpetuă (Panarion, cap. 73); cinstirea cuvenită Maicii Domnului depăşeşte pe cea datorată sfinţilor, dar se deosebeşte de adorare, rezervată doar lui Dumnezeu (Panarion, cap. 79). De altfel, marele campion al Ortodoxiei din „veacul de aur“ a şi apărat dogma mariologică de veninul unor eretici ca antidicomarianiţii (Panarion LXXVIII) sau coliridienii (Panarion LXXIX).

Principala incertitudine cu privire la autenticitatea cuvântării gravitează în jurul apariţiei termenului mesites („mijlocitoare“) cu privire la Maica Domnului, termen care se credea că a fost folosit pentru prima dată abia de către Sf. Andrei Criteanul (660-740), deci câteva secole mai târziu (Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol III: „Evoluţia teologiei medievale (600-1300), Polirom, Iaşi, 2006, p. 191). La fel ca în cazul unei alte noţiuni fundamentale pentru discursul mariologic, cea de theotokos („Născătoare de Dumnezeu“), formulată întâia oară de Alexandru al Antiohiei în enciclica sa din 319, şi mesites nu au făcut altceva decât să dea glas conştiinţei comune a Bisericii şi evlaviei populare existente dintotdeauna, dar neexprimate, faţă de Maica Preasfântă. Cert este că, odată pronunţate, ambele formulări doctrinare au devenit foarte productive în teotokologie, ultima într-un mod cu totul nebănuit în Apus. O analiză atentă asupra omiliei - din care prezentăm în continuare câteva fragmente - în contextul întregii opere a Sfântului Epifanie, ar putea aduce o reevaluare a dezvoltării dogmei mariologice şi a contribuţiei arhiepiscopului din Salamina la aceasta.

„Taină nepătrunsă, care nu poate fi pusă în cuvinte“

„Scânteierile strălucitoare ale razelor Născătoarei de Dumnezeu, puteri înfricoşătoare şi de nepătruns, taină a cerului şi a pământului, minune şi jertfă de împăcare, înfăţişându-le neînsemnatul de mine, tresăltând înlăuntru cugetul inimii mele după o înţelegere mai lămurită, îmbiat de amintirea profundă şi de priveliştea preaînaltă pentru a arăta minunea, m-a cuprins, iubiţilor, cutremur şi frică mare şi cumplită. Căci amintirea înfricoşătoarei privelişti, cutremurându-mi sufletul şi înspăimântându-mi inima, nu m-a urmărit doar puţin, ci m-a răscolit puternic. Fiindcă mă frământă amintirea preamăritei privelişti, ca a unei taine nepătrunse, care nu poate fi pusă în cuvinte. Cine este în stare să exprime o astfel de taină? Ce fel de gură poate să o rostească sau ce fel de limbă să o grăiască? A rămas ascunsă, nu poate fi spusă. Dar acum voi îndrăzni să vorbesc despre unica Născătoare de Dumnezeu, prin care pricep (această taină). Şi iarăşi mă înfricoşez. Nu am grai ca să spun cu vrednicie lucruri atât de mari. Gângav şi fără glas şi fără cuvinte sunt ca să vorbesc în acest chip despre mărita şi sfânta şi cea fără de nuntă şi de Dumnezeu Născătoarea Maria, Maica Domnului, despre care nu va grăi cu uşurinţă limba oamenilor. Căci este şovăielnică în privinţa acesteia şi fără îndrăzneală limba, neavând ce spune cu vrednicie. Că aceasta până şi puterile cerurilor le-a umplut de uimire. Au încremenit toţi: îngeri, arhangheli, începătorii, stăpânii, tronuri, domnii, heruvimii şi serafimii şi toată oştirea îngerilor, fiind cuprinşi de frică şi cutremur groaznic. Căci au zărit pe pământ, înlăuntrul ei, pe Cel din ceruri şi s-au spăimântat. Au văzut Fecioara ca un cer şi tron şi au fost cuprinşi de frică, zărind pe Cel fără de început şezând din tron heruvimic în pântece feciorelnic.

„Fiică sfântă a sfinţilor soţi“

O, rădăcină fericită! De unde a odrăslit aceasta? Despre aceasta, profetul Isaia glăsuieşte ca o rândunică, strigând cu limbă de foc: „Se va ridica o mlădiţă din rădăcina lui Iesei şi floare va creşte din rădăcină şi Se va odihni peste ea Duhul înfricoşătorului Dumnezeu“ (Isaia XI, 1, 2).

Iar din rădăcina lui Iesei (s-a ridicat) împăratul David şi din seminţia împăratului David Sfânta Fecioară, fiica cea sfântă a sfinţilor soţi, ai cărei părinţi sunt Ioachim şi Ana, cei care au bine-plăcut lui Dumnezeu în viaţa lor, care au şi odrăslit un astfel de rod, pe Sfânta Fecioară Maria, templu al lui Dumnezeu şi Maică. Ioachim şi Ana şi Maria, cei trei au slujit Treimii lămurit. Căci Ioachim se tâlcuieşte „pregătirea Domnului“, fiindcă din el a fost pregătită Fecioara ca templu al Domnului. Iar Ana, la rândul său, se tâlcuieşte „har“, fiindcă har au luat Ioachim şi Ana ca să odrăslească un astfel de rod prin rugăciune, dobândind pe Sfânta Fecioară. Căci Ioachim se ruga pe munte, iar Ana în grădina ei. Şi Ana, primind în pântece, a născut cer şi tron heruvimic, pe Sfânta Copilă Maria. Aceasta se vădeşte cer, şi templu, şi tron. Căci Maria se tâlcuieşte „Doamnă“, dar şi „nădejde“. Fiindcă a născut Domn, pe Hristos, nădejdea întregii lumi. Maria se tâlcuieşte, de asemenea, „smirna mării“: smirnă îi zice, cum socotesc şi eu, din cauza nemuririi, fiindcă trebuia să nască Mărgăritarul nemuritor în mare, adică în lume. Mare îi zice lumii întregi, căreia Fecioara i-a dăruit linişte, născând pe limanul Hristos. Prin urmare, fericitul nume al Copilei vrednice de laudă Maria se mai tâlcuieşte şi „cea luminată“, cea care a fost luminată de către Fiul lui Dumnezeu şi i-a luminat până la marginile pământului pe cei ce au crezut în Treime. Căci este mireasă a Treimii Sfânta Copilă Născătoare de Dumnezeu Maria, comoara cea cu totul neştiută a rânduielii divine, către care a zis Gavriil: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine“. Gavriil i-a dat de ştire şi Tatăl a trimis ca arvună din ceruri pe Duhul Cel Sfânt, Care S-a abătut peste Fecioara pentru Fiul Cel Unul Născut, mireasă cerească, pe care Tatăl a iubit-o, Fiul a sălăşluit-o, Duhul Sfânt a îndrăgit-o. Căci aceasta este mireasă şi „cămară“ şi din aceasta a ieşit Mirele Hristos; veşmânt feciorelnic, după cântarea profetului David: „În soare Şi-a pus locaşul Său şi El este ca un Mire ce iese din cămara Sa“ (Psalmul XVIII, 5).

„Norul luminos, care trimite din cer fulger prealuminat pe pământ“

(...) Către aceasta zice Gavriil: „Bucură-te, cea plină de har“. Nesfârşit este harul Sfintei Fecioare! „Bucură-te, cea plină de har“, cea împodobită cu multe virtuţi, Fecioară care porţi Lumina cea nestinsă şi mai strălucitoare decât soarele (...). „Bucură-te, cea plină de har“, chivotul cel cugetător al slavei. „Bucură-te, cea plină de har“, năstrapa cea de aur, care are mana cerească. „Bucură-te, cea plină de har“, care saturi pe cei însetaţi cu dulceaţa izvorului celui veşnic.

„Bucură-te, cea plină de har“, mare cugetătoare, care porţi pe mărgăritarul ceresc, Hristos. „Bucură-te, cea plină de har“, cer strălucitor, care porţi pe Dumnezeu Cel necuprins în ceruri. „Bucură-te, cea plină de har“, care luminezi tronul heruvimic al dumnezeirii. „Bucură-te, cea plină de har“, care porţi bolta cerului şi pe Dumnezeu Cel necuprins, în tine cuprins şi Care nu poate fi cuprins. „Bucură-te, cea plină de har“, nor în chip de stâlp de foc, care porţi pe Dumnezeu Cel ce a călăuzit poporul în pustie. Ce voi zice şi ce voi grăi? Cum voi ferici întreaga slavă? (...) Căci aceasta a răsărit ca mijlocitoare (mesites) a cerului şi a pământului, făcându-se pe sine unire. O, fericită Fecioară, porumbel neprihănit, mireasa cerească Maria, cer şi templu şi tron al dumnezeirii, cea care porţi pe Soarele ce străluceşte în cer şi pe pământ, pe Hristos; norul luminos, care trimite din cer fulger prealuminat pe pământ, pe Hristos; norul ceresc, care coboară pe pământ tunetul Duhului Sfânt ascuns în ea însăşi, care trimite ploaia Duhului Sfânt peste tot pământul spre rodirea credinţei.

„Bucură-te, cea plină de har“, poarta cerurilor despre care a strigat profetul, zicând: „Iată poarta care a fost închisă şi nimeni nu va intra prin ea, nici nu va ieşi, decât numai singur Domnul Dumnezeu. Şi va rămâne închisă regelui, deoarece regele însuşi va fi chemat şi în el îşi vor pune nădejdea toate neamurile“ (Iezechiel 44, 1-4).

Traducere din limba latină de pr. drd. Ilie TOADER