Moartea pentru creștini

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 39-40, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 166

„Întrebare: Cum devin creștinii superiori primului Adam, îndată ce acela era nemuritor și avea trupul și sufletul nestricăcioase, pe când aceștia mor și se strică? Răspuns: Moartea cea adevărată înlăuntru s-a ascuns și este; omul cel lăuntric a murit. Acela, însă, care s-a mutat, în cele lăuntrice, din moarte la viață, trăiește cu adevărat în veac și nu moare. Chiar dacă trupurile unor astfel de oameni se descompun pentru un timp, ele se vor scula iarăși, întru slavă, pentru că sunt sfințite. De aceea zicem că moartea creștinilor este somn și odihnă. Dacă, însă, omul ar fi nemuritor și după trup, toată lumea văzând acest lucru extraordinar - că trupurile creștinilor nu se strică - ar face binele nu de bunăvoie, ci dintr-o oarecare constrângere. Dar pentru aceasta Dumnezeu rânduiește astfel lucrurile și are loc descompunerea trupurilor, ca să se vădească și să cunoască odată întru totul liberul arbitru pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor de la început și să se arate că de voia omului depinde să se întoarcă spre bine sau spre rău. Nici cel desăvârșit (nu este împins de vreo putere) la săvârșirea binelui, după cum nici cel ce s-a afundat în păcat și s-a făcut vas al diavolului prin care toată lumea a fost condamnată nu este legat de vreo necesitate pentru a săvârși răul; chiar și acesta are libertatea de a deveni vas al alegerii și vieții. La fel și cei îmbătați de divinitate, deși plini și încătușați de Duhul Sfânt, nu sunt constrânși de vreo putere, ci au libertatea de a se întoarce și de a face ceea ce vor în acest veac.”

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, cap. XVI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 12, pp. 55-56

„... la Tatăl, în atmosfera strălucitoare a (vieții) sfinților, multe lăcașuri sunt (Ioan 14, 2), adică diferite vrednicii. După cum o stea se deosebește în strălucire de o altă stea, la fel (se va întâmpla) și la învierea morților (I Corinteni 15, 41-42). Prin urmare, cei pecetluiți de Duhul Sfânt (Efeseni 1, 13-14) pentru ziua izbăvirii, care au păstrat intactă pârga Duhului pe care au primit-o, aceștia sunt cei care vor auzi: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune! (Matei 25, 21) Cât despre cei care au întristat pe Duhul Sfânt cu răutatea faptelor lor, și despre cei care n-au fructificat darul primit, de la ei se va lua harul primit și se va da altora, sau, după cum spune unul dintre evangheliști, vor fi tăiați în două (Matei 24, 51), înțelegându-se prin tăiere în două înstrăinarea în întregime de Duhul.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXIII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 475-476

„Fericit este acela care, în ziua Dreptei Judecăți a lui Dumnezeu, când va veni Domnul să lumineze cele ascunse ale întunericului și să vădească gândurile inimilor (I Corinteni 4, 5), va îndrăzni să stea sub lumina aceea a cercetării și va pleca fără să fie rușinat, pentru că are conștiința nepătată de fapte rele. Cei care au făcut fapte rele vor învia spre ocară și rușinare, pentru că văd în ei înșiși rușinea și urmele păcatelor. Și poate că rușinea este mai înspăimântătoare decât întunericul și decât focul cel veșnic în care au să locuiască veșnic păcătoșii, având necontenit în fața ochilor urmele păcatului [săvârșit] în trup, urme care rămân pururea în amintirea sufletului lor, ca o vopsea ce nu se poate șterge. Puțini vor fi aceia care, apropiindu-se de lumina cea adevărată și dezvăluindu-li-se [faptele], vor putea să plece de acolo, după descoperirea celor ascunse, cu fețele nefăcute de rușine.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)