Credința care duce la luminare

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 22, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 236-239

„Un oarecare Gheorghe, fiind de vârstă tânără și ca la douăzeci de ani, locuind în Constantinopol în vremurile noastre, (...) a făcut cunoștință cu un sfânt monah ce petrecea într-una din mănăstirile cetății! Și încredințându-i cele ale sufletului, a primit de la el spre aducere-aminte o singură mică poruncă. Tânărul a cerut să primească de la el și o carte care să cuprindă relatări privitoare la viețuirea monahilor și la asceza lor practică, iar bătrânul i-a dat scrierea monahului Marcu care învață despre legea duhovnicească. (...) Și folosindu-se din toate capitolele ei, i s-au înfipt în inimă (II Regi 18, 14) numai trei capitole. Unul era cel care avea următoarele cuvinte: «Căutând vindecarea, poartă de grijă de conștiință și fă câte îți spune și vei găsi folos». Altul: «Cel ce caută lucrările Duhului Sfânt mai înainte de lucrarea poruncilor se aseamănă robului cumpărat cu arginți, care la cumpărarea lui caută să i se scrie împreună cu prețul și libertatea». Iar al treilea: «Orb este cel care strigă și spune: Fiul lui David, miluiește-mă! (Marcu 10, 47-48), este cel ce se roagă trupește și n-are încă cunoștință duhovnicească; dar privind și văzând pe Domnul, orbul de odinioară s-a închinat Lui mărturisindu-L nu numai fiu al lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu» (Ioan 9, 35-38).

(...) Așadar, rănit de iubirea și de pofta Lui (Cântarea Cântărilor 2, 5; 5, 8), căuta prin nădejde frumusețea dintâi și nearătată. Dar nu făcea nimic altceva, așa cum ne-a întărit cu jurăminte, decât să împlinească în fiecare seară mica poruncă dată lui de bătrânul acela sfânt, și așa se întindea în pat. Deci atunci când conștiința îi spunea: «Fă negreșit și alte metanii și adaugă alți psalmi și spune mai mult Doamne, miluiește, fiindcă poți», asculta cu râvnă și fără șovăială de ea, ca de unele spuse de Însuși Dumnezeu, și făcea așa toate. Și niciodată n-a adormit lăsând conștiința să-l mustre zicându-i: «De ce n-ai făcut aceasta?» (...) De aceea și lacrimi curgeau din ochii lui în fiecare seară și el făcea încă și mai des îngenuncheri și cădea cu fața la pământ, iar avându-și picioarele lipite unele de altele și nemișcat stând în picioare, citea cu osârdie rugăciunile sale către Născătoarea de Dumnezeu cu suspine și cu lacrimi și, ca și cum Domnul Însuși era de față trupește.

(...) Așadar, stând el în picioare într-o zi și spunând mai mult cu mintea decât cu gura: Dumnezeule, milostivește-mă pe mine păcătosul! (Luca 18, 13), dintr-o dată o strălucire dumnezeiască l-a încununat de sus și a umplut tot locul. Iar atunci când s-a făcut aceasta, tânărul nu mai știa și a uitat dacă era în casă sau sub un acoperiș. ­Fiindcă de pretutindeni vedea ­numai lumină și nu știa dacă mai umbla pe pământ. Nu mai era în el nici teamă de a nu cădea, nici grijă de lume, nimic din cele ce-i năpădesc pe oamenii ce poartă trup nu-i ataca gândul, ci fiind cu totul împreună cu lumina nematerială și pă­rându-i-se că s-a făcut el însuși lumină.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)