Cum să progresăm sufletește

Sfântul Ioan Casian, Texte alese, vol. 3, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2024, pp. 48-49

„Dacă vrem în fapt să ajungem la o adevărată desăvârșire a vir­tuților, trebuie să-i urmăm pe acei dascăli și îndrumători care au dobândit-o și experimentat-o în mod real, nu imaginându-și-o în discuții fără miez, ci ei vor putea să ne învețe și să ne călăuzească spre această desăvârșire, indicându-ne și drumul cel mai sigur pe care să ajungem acolo. Aceștia dădeau mărturie că au atins desăvârșirea mai degrabă prin credință decât prin meritul strădaniei lor. Curăția inimii, odată câștigată, tocmai acest lucru deosebit li-l aducea, că se recunoșteau din ce în ce mai apăsați de păcate. Cu cât înaintau în curăția sufletului, cu atât le sporeau cu fiecare zi și căința pentru păcatele săvârșite și suspine necontenite scoteau din adâncul inimii, când își dădeau seama singuri că în nici un chip nu puteau scăpa de petele și întinarea păcatelor, a căror pecete o vedeau pusă până și pe cele mai mărunte gânduri ale lor. De aceea, declarau ei, nu nădăjduiau răsplata vieții viitoare de la vrednicia faptelor lor, ci de la mila Domnului și, în comparație cu alții, nu-și atribuiau nici un merit pentru o atât de mare precauție sufletească, de vreme ce nu strădaniei lor, ci harului divin o datorau. Nu-și aflau plăcere în nepăsarea față de cei mai de jos și mai slabi, ci își căutau o neîntreruptă umilință mai degrabă admirându-i pe cei ce-i știau că sunt cu adevărat în afară de păcat și că acum se bucură de fericirea veșnică în Împă­răția cerurilor. Chibzuind astfel, se fereau în același timp și de alunecarea spre trufie și aflau mereu încotro să-și îndrepte calea și de ce să se simtă îndurerați, dându-și seama că, din cauza împotrivirii cărnii, nu pot ajunge prin ei înșiși la desăvâr­șirea inimii pe care o doresc.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)