De ce îl îngăduie Dumnezeu pe diavol

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia XXIII, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 283

„Să nu dați niciodată vina pe diavol, ci pe voința noastră trândavă. Când spun lucrul acesta, nu vreau să scutesc de vină pe diavol - Doamne ferește! - că el vine răcnind ca un leu, căutând să răpească și să înghită pe cineva (I Petru 5, 8), ci vreau să vă întăresc, ca nu cumva să ne socotim fără de vină și așa să ne îndreptăm cu ușurință spre păcat și să grăim acele cuvinte deșarte: Pentru ce a lăsat Dumnezeu o ființă atâta de rea, ca să ne pună piedici și să ne doboare? Cuvinte ca acestea sunt semn de cea mai mare înțelepciune. Dimpotrivă, să ne gândim că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol tocmai pentru ca noi, cuprinși de frică, în așteptarea atacului dușmanului, să fim mereu cu multă luare aminte și cu mintea trează și pentru ca să ne ușurăm ostenelile pentru virtute cu nădejdea plății viitoare și cu răsplata bunătăților celor veșnice. Pentru ce te minunezi că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol purtător de grijă al mântuirii noastre? L-a lăsat tocmai pentru ca să ne trezească din trândăvia noastră, să ne fie temei de cununi. Însuși iadul pentru acesta l-a pregătit, ca frica de pedeapsă și grozăvia chinurilor să ne împingă spre împă­răție. Ai văzut cât de iscusită e iubirea de oameni a Stăpânului? Face și isco­dește totul, nu numai ca să mântuie pe cei creați de El, ci și ca să-i învrednicească de bună­tățile cele nespuse. De asta ne-a dăruit și voință liberă, de asta a sădit în firea și în conștiința noastră cunoștința păcatului și vir­tuții, de asta a îngăduit să existe diavol și ne-a amenințat cu iadul, pentru ca să nu facem cunoș­tință cu iadul și să dobândim Împă­răția. Pentru ce te minunezi că Dumnezeu a izvodit în acest scop toate acestea și altele mii? Pentru noi și mântuirea noastră, Cel Ce este în sânul Tatălui a primit să ia chip de rob, să îndure toate celelalte suferințe trupești, să se nască din femeie, să se nască din Fecioară, să stea nouă luni în pântece, să fie înfășat, să fie socotit Iosif, logodnicul Mariei, tată al Său, să crească trupește puțin câte puțin, să se taie împrejur, să aducă jertfă, să flămânzească, să înseteze, să obosească și în sfârșit să sufere moartea, și nu o moarte oarecare, ci una socotită de ocară, adică moartea pe cruce; și pe toate acestea pentru noi și pentru mântuirea noastră le-a primit Creatorul universului.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)