Dreapta credință și viața neîntinată

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 457-458

„Căci cel ce voiește să-și dăruiască sufletul și trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credințe, și să-I aducă Lui jertfa cea fără de sânge și curată, trebuie să-și ia drept călăuză a vieții credința cea dreaptă pe care ne-o grăiesc glasurile sfinților prin toată Scriptura. Pe temeiul acesteia conducându-și sufletul bine ascultător și bine strunit pe căile virtuții și dezlegându-se pe sine în chip curat de lanțurile vieții acesteia și eliberându-se de robia celor de jos și deșarte, pe de altă parte predându-se întreg credinței și vieții după Dumnezeu, va cunoaște limpede că acolo unde există dreapta credință și viața neîntinată, acolo este și puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleacă și orice patimă și moartea care ne fură viața. Căci nu au cele rele în ele puterea să se împotrivească puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin călcarea poruncilor. E ceea ce a pățit cel dintâi om plăsmuit, iar acum toți cei ce imită prin hotărâre de bunăvoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleană la Duhul și au credința întru toată adeverirea, neavând nici o pată pe conștiință, această putere a Duhului îi cură­țește, potrivit celui ce a zis că Evanghelia noastră cea către voi nu s-a vestit numai în cuvânt, ci și întru putere și întru Duh Sfânt și întru adeverire multă, precum bine știți (I Tesaloniceni 1, 5). (...) Căci mare este, fraților, mare este Sfântul Botez spre dobândirea bunurilor duhovnicești de către cei ce-l primesc cu frică. Pentru că din Duhul cel bogat și îmbel­șugat curge pururea harul în cei ce-l primesc. De acest har umplându-se, Sfinții Apostoli au arătat Bisericilor lui Hristos rodirile plinătății și ale adeveririi. Acest Duh rămâne sălășluit în cei ce au primit darul Lui, împreună-lucrător, după măsura cre­dinței fiecăruia din cei ce s-au îm­părtășit de El, zidind în fiecare binele spre sârguința sufletului în faptele credinței, după cuvântul Domnului, Care zice că cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Luca 19, 13), adică harul Sfântului Duh i s-a dat fiecăruia, spre sporirea și creșterea lui. Căci sufletul care s-a născut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie să crească până la măsura vârs­tei duhovnicești în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuții și cu dărnicia harului.” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XVIII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 238-239

„- Mă mai întrebi încă și te mai îndoiești cum e cu putință să ierți pe dușmanii tăi când vezi că pentru tine Dumnezeu S-a făcut om, S-a înjosit atât de mult și a pătimit atâtea? Nu-L auzi spunând pe Cruce: Iartă-le lor, că nu știu ce fac! (Luca 23, 34) Nu-l auzi pe Pavel spunând: Cel Care S-a suit și șade în dreapta lui Dumnezeu și Se roagă pentru noi (Romani 8, 34)? Nu vezi că, după o răstignire și înălțare, i-a trimis pe Apostolii Săi la iudeii care L-au omorât, spre a le aduce mii de bunătăți, deși apostolii aveau să sufere nenumărate rele de la ei? Ți-a făcut duș­manul tău un mare rău? Ce sufe­rin­ță e aceasta față de suferința Stăpânului tău, Care a fost legat, biciuit, pălmuit, scuipat de slugi, dat morții, și morții celei mai rușinoase din toate morțile, după ce făcuse iudeilor nenumărate binefaceri? Atunci mai cu seamă fă bine dușmanului tău când ți-a făcut mai mare rău, ca să-ți împle­tești mai strălucitoare cunună, scăpându-l pe fratele tău de cea mai cumplită boală! (...) El este cel bolnav, el suferă toată silnicia! Scapă-l, deci, de această asuprire, dă-i prilejul să-și lase mânia, liberează-l de demonul cel cumplit, mânia! Când vedem pe îndrăciți, plângem și nu ne silim să ne îndrăcim și noi! Așa să facem și cu cei mânioși! Mânioșii se aseamănă cu îndrăciții; dar, mai bine spus, mânioșii sunt mai de plâns decât îndrăciții pentru că sunt conștienți de nebunia lor. De aceea le este și de neiertat. Nu tăbărî, dar, asupra celui căzut la pământ, ci ai milă de el! Dacă vedem pe cineva bolnav de fiere, cuprins de amețeli, silindu-se să verse sucul acela rău, îi întindem mâna, îl sprijinim pe cel zguduit de boală; chiar dacă ne murdărim hainele, nu ne îngrețoșăm, ci urmărim un singur lucru, să-l scăpăm pe bolnav de acest chin cumplit. Așa să facem și noi cu duș­manul nostru. Să-l sprijinim, deși debordează și se frământă; să nu-l părăsim până ce nu-și varsă toată amărăciunea. Atunci acela va ști să-ți aducă mari mulțu­miri; când se va potoli, își va da seama bine de ce grozavă tulburare l-ai scăpat. Dar pentru ce vorbesc de mulțu­mirea lui? Dumnezeu te va încununa îndată și te va răsplăti cu nenumărate bunătăți pentru că ai scăpat pe fratele tău de o boală cumplită; iar cel mântuit de boală te va cinsti ca pe stăpânul lui, respectându-te necontenit pentru bunătatea ta.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)