Dumnezeu Se întristează când Îi cerem să ne pedepsească dușmanii

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIX, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 257-258

„Ce nădejde de mântuire mai poți avea când tu nu numai că nu-l ierți pe dușmanul tău, dar Îl mai rogi și pe Dumnezeu să-l pedepsească, când Îl superi pe Dumnezeu tocmai atunci când cauți să ți-L faci îndurător, când iei chip de rugător, dar din gura ta ies urlete de fiară sălbatică și ascuți împotriva ta însuți săgețile celui rău? De aceea și Pavel, vorbind de rugăciune, n-a cerut nimic altceva decât paza acestei porunci, spunând: Ridicând mâini cuvioase fără mânie și fără șovăire (I Timotei 2, 8). Dacă nu-ți lași ura și mânia împotriva dușmanului tău nici atunci când ai nevoie de mila lui Dumnezeu, ci atunci mai ales o pomenești, deși știi bine că prin asta îți împlânți sabia în inima ta, când vei putea ajunge iubitor de oameni, când vei putea scoate din tine veninul acestei răutăți? Dacă nu-ți dai încă seama de grozăvia faptei tale, închipuie-ți că te rogi de un om, așa cum te rogi de Dumnezeu, și atunci vei vedea cât de mare este insulta ce I-o aduci lui Dumnezeu! Închipuie-ți că s-ar apropia de tine, care ești om, cineva și ți-ar cere să-l miluiești; apoi, pe când stă jos la pământ și te roagă aceasta, văzând pe dușmanul său, ar înceta să te mai roage și ar începe să-l bată. Oare nu ți-ar spori și mai mult mânia? Gândește-te, deci, că același lucru îl faci și tu când te rogi așa lui Dumnezeu. Că și tu, în timp ce te rogi, îți întrerupi rugăciunea și începi să-l lovești cu cuvintele pe dușmanul tău și să insulți legile lui Dumnezeu, chemând în ajutor tocmai pe Acela Care a poruncit să nu urâm pe cei ce ne-au făcut rău și cerându-I Lui să lucreze El împotriva poruncilor Lui. Nu este, oare, destul motiv de pedeapsă că tu calci legea lui Dumnezeu, ci Îl mai și rogi să facă asta? Oare Dumnezeu a uitat ce-a poruncit? Oare este om cel ce a dat această poruncă? Este Dumnezeu, știe totul, vrea să I se păzească cu toată scumpătatea legile Lui. Departe de El de a-ți împlini cererea! Dimpotrivă, îți întoarce spatele, te urăște și-ți dă cea mai mare pedeapsă numai pentru că îndrăznești să-L rogi să pedepsească pe dușmanul tău. Cum Îi poți cere să-ți facă tocmai ceea ce ți-a interzis cu strășnicie să faci? Dar sunt unii oameni atât de nejudecați, care nu blestemă numai pe dușmanii lor, ci chiar și pe copiii lor și, dacă ar putea, le-ar mânca chiar trupurile. Dar, mai bine spus, chiar le mănâncă. Să nu-mi spui că nu-ți înfigi dinții în trupul duș­ma­nului tău! (...) Blestemele acestea nu-s, oare, mai grozave decât muș­căturile? Nu-s, oare, mai dureroase decât săgețile? Hristos nu te-a învă­țat acestea, nu ți-a poruncit să-ți umpli așa gura de sânge! Limbile acestea sunt mai groaznice decât gurile mânjite de sânge omenesc. Cum poți să-l mai săruți pe fratele tău când te duci să te împărtășești, cum te mai poți atinge de Sfânta Jertfă, cum mai poți bea sângele Stăpânului Hristos când ai atâta otravă în suflet?” 

(Pr. Narcis Stupcanu)