Fecioria sufletului

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre feciorie, Cap. IV (8-9) - V, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, pp. 369-370

„Există o singură cale de a scăpa de aceste rău­tăți: să nu se alipească cu sufletul de nimic din cele supuse schimbării, ci, pe cât este cu pu­tință, să se ferească de orice amestec cu această viață pătimașă și trupească. Nici chiar față de propriul trup să nu aibă îngă­duință, ca nu cumva, trăind pentru trup, să fie robit de necazurile ce-i vin de la el. Asta înseamnă a trăi numai pentru suflet și a imita, după putință, viețuirea puterilor netru­pești care nici nu se însoară, nici nu se mărită. Singura lor lucrare, grijă și ispravă sunt a-L contempla pe Părintele nestricăciunii și a-și înfrumuseța chipul prin imitarea Frumuseții celei dintâi, atât cât le este cu putință.

Spunem deci, potrivit Scripturii, că fecioria a fost dată omului ca împreună-lucrătoare și ajutătoare a minții spre a dobândi dorirea cea înaltă.

Așa cum pentru celelalte îndeletniciri au fost alcătuite anumite meșteșuguri prin care să fie împlinite fiecare în parte, socotesc că și fecioria este o artă și o știință a viețuirii dumnezeiești, care îi întărește și îi învață pe cei care trăiesc în trup să se asemene firii celei netrupești.

Toată strădania acestei vieți are scopul de a feri partea superioară a sufletului ca nu cumva să fie înjosită de năvala plăcerilor, iar mintea noastră, în loc să se înalțe și să privească spre cele de sus, să cadă, fiind atrasă în jos, spre patimile cărnii și ale sângelui. Cum ar putea sufletul să privească cu ochi liber în sus, către lumina inteligibilă cu care este înrudit, câtă vreme este țintuit jos de plăcerea cărnii și își îndreaptă dorirea către patimile omenești, tinzând către cele materiale printr-o prejudecată rea și lipsită de educație? Așa cum ochii porcilor sunt îndreptați în jos, în chip nefiresc, și nu cunosc minunile cerești, la fel sufletul pe care trupul îl trage în jos nu va mai putea să privească spre cer și spre frumu­sețile de sus pentru că se pleacă spre cele josnice și animalice ale firii. Așadar, dacă sufletul nostru eliberat cu totul și liber va privi către dumnezeiasca și fericita desfătare, nu se va mai întoarce către nimic din cele pă­mân­tești și nu se va mai împărtăși de plăcerile socotite îngăduite de viața în comun. Întreaga putere de a iubi o va strămuta de la cele tru­pești către contemplarea fru­museții inteligibile și nemateriale. Deci fecioria trupului ne-a fost oferită pentru [a înlesni] o astfel de stare sufletească, căci aceasta face să pătrundă în suflet uitarea și trecerea cu vederea a pornirilor pătimașe ale firii, așa încât acesta nu mai este silit către nevoile josnice ale cărnii. Odată ce s-a eliberat de aceste nevoi, nu mai este câtuși de puțin în primejdie să deprindă cele ce par îngăduite, potrivit cu o lege a firii care respinge și nu cunoaște plăcerea neprihănită și dumnezeiască pe care numai inima curată, care este ca un stăpân înlăuntrul nostru, caută să o dobândească.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)