Fericiți cei ce plâng

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a IV-a despre mulțumire, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 89-90

„Cum se împacă exemplele de mai sus, mi s-ar putea spune, cu cuvintele Apostolului: Bucurați-vă pururea (I Tesaloniceni 5, 16)? Lacrima și bucuria nu se nasc din aceleași pricini: lacrima se naște de obicei când un fapt fără de veste izbește și apasă sufletul ca o lovitură, strâmtorând aerul dimprejurul inimii; bucuria este ca o tresărire a sufletului care se veselește de cele ce s-au întâmplat după voia sa. Din această pricină se și deosebesc semnele trupești ale lacrimilor și ale bucuriei: cei întristați au corpul galben, vânăt și rece, pe când cei veseli au o stare trupească roșu-înfloritoare, aproape să le sară sufletul și să iasă afară de plăcere. Față de acestea, vom spune că plânsul și lacrimile sfinților luau naștere din pricina dragostei de Dumnezeu. Uitându-se necontenit la Cel iubit și înmulțindu-și de aici bucuria, se îngrijeau și de starea sufletească a semenilor lor; plângeau pentru păcătoși și-i îndreptau cu lacrimile lor. După cum cei ce stau pe țărm suferă împreună cu cei ce sunt pe cale să se înece în mare, dar nu pierd din vedere propria lor siguranță când scapă de la înec pe cei în primejdii, tot așa și cei care suspină pentru păcatele semenilor lor nu-și pierd propria lor veselie; dimpotrivă, își măresc și mai mult bucuria, căci sunt învredniciți de bucuria Domnului datorită lacrimilor vărsate pentru frați.”