Regula înfrânării

Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, I-II, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 100-101

„Regula înfrânării și canonul așezat de Părinți acesta este: Cel ce se împărtășește de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă și să nu aștepte să se sature. Iar Apostolul zicând: Grija trupului să nu o faceți spre pofte (Romani 13, 14) n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieții, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel, pentru curăția desăvâr­ș­ită a sufletului nu ajunge numai reținerea de la bucate dacă nu se adaugă la ea și celelalte virtuți. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul și prin ostenirea trupului mari foloase aduce. Înfrânarea de la iubirea de argint călăuzește sufletul spre curăție când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci și lipsa poftei de a-i avea. Reținerea de la mânie, de la întristare, de la slava deșartă și mândrie înfăptuiește curăția întreagă a sufletului. Iar curăția parțială a sufletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea și postul. Căci este cu neputință ca cel ce și-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului și supunerea trupului nu numai prin post, ci prin priveghere, osteneală și citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad și la dorul după Împărăția cerurilor. A doua luptă o avem împotriva curviei și a poftei trupești. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare și cumplit război este acesta și luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se și în suflet, și în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părți împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvâr­șitei neprihăniri și a adevăratei curății, de nu se va adăuga și zdrobirea inimii și rugăciunea întinsă către Dumnezeu și citirea deasă a Scripturilor, și osteneala, și lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului și să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de rușine.” 

Sfântul Vasile cel Mare, ­Regulile mari, Cap. II, Întrebarea 19, Răspunsul I, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 18, pp. 252-253

„În privința patimilor sufletului există o simplă măsură a înfrânării: îndepărtarea totală de (lucrurile) care duc la plăcere fatală. În privința alimentelor însă, așa cum nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire și obișnuința corpului, la fel și măsura și modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după caz. Astfel, nu e cu putință să fie cuprinși într-o singură regulă toți cei care se exercită în pietate. Având însă stabilită măsura pentru asceții sănătoși, să lăsăm celor răspunzători cu mânuirea acestor probleme să deroge cu înțelepciune de la această măsură pentru cazurile speciale întâlnite. Căci nu este posibil să vorbim de fiecare caz în parte, ci de cele care depind de învățătura comună și generală. Căci întremarea celor bolnavi prin alimente (hrană), sau a celui extenuat de puteri în urma unei munci neîntrerupte, sau chiar a celui care se pregătește pentru o muncă obositoare, cum ar fi o călătorie sau orice altă muncă dintre cele obositoare, superiorii s-o rânduiască totdeauna potrivit cu nevoia, urmând celui care a zis că: Se dădea fiecăruia după trebuința pe care o avea (Fapte 4, 35). Așadar nu este posibil să se legifereze același timp de masă pentru toți, nici același fel sau aceeași măsură (de mâncare); însă scopul comun să fie îndestularea trebuinței. Căci umplerea peste măsură a pântecelui și încărcarea lui cu bucate merită să fie blestemate, deoarece Domnul a spus: Vai vouă, care sunteți sătui acum (Luca 6, 25); și (tocmai) aceasta face corpul greoi pentru lucru, foarte înclinat spre somn și mai dispus spre (lucruri) păgubitoare. Nu trebuie a face ca scop al mâncării, plăcutul, ci necesarul pentru viață, ferindu-ne de desfrâul plăcerii. Căci a servi plăcerilor (senzuale) nu este alt­ceva decât a-și face pântecele dumnezeu.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A doua convorbire cu părintele Moise, Cap. XXII, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, p. 342

„Totuși în general aceasta este măsura cumpătării, ca fiecare, după cum îi permit puterile, corpul și vârsta, să mănânce cât îi cere menținerea corpului, iar nu dorința de sațiu. Și într-un fel și-n altul va avea mari necazuri cel ce, nerespectând cerințele unui regim uniform, aci își restrânge stomacul prin post și nemâncare, aci și-l umflă prin mulțimea de hrană. După cum mintea istovită din lipsă de hrană își pierde puterea rugăciunilor, sau este silită să dormiteze când corpul este prea slăbit, la fel, dacă este apăsată de prea multă mâncare nu va putea să înalțe către Dumnezeu rugăciuni curate și umile. Dar nici corpul nu va putea fi păstrat mereu neprihănit, de vreme ce chiar în acele zile în care este ținut într-o înfrânare mai aspră însăși hrana de mai înainte îi aprinde focul dorinței.”

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a III-a, Cap. VI, 48.3., în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 5, p. 208

„(...) Înfrânarea este o virtute a sufletului, care nu se arată în văzul lumii, ci se înfăptuiește în ascuns.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)