Isihasm în cetate

Practica rugăciunii neîntrerupte nu este destinată numai monahilor. Sfântul Grigorie Palama a afirmat de mult ori acest lucru, iar multe dintre Omiliile sale devin mărturii că liniştirea şi rugăciunea curată pot fi accesibile oricui vrea să facă experienţa realităţilor dumnezeieşti.

Sfântul Grigorie Palama a fost moştenitorul unei direcţii spirituale foarte bine conturate în epocă, şi care a fost susţinută în primul rând de Teolipt al Filadelfiei. Nu ştim dacă Sfântul Grigorie Palama a fost sau nu ucenic direct al lui Teolipt. Părintele Stăniloae susţine ipoteza afirmativă: "Teolipt va deveni mai târziu unul din dascălii Sfântului Grigorie. S. Salaville, necunoscând decât afirmaţia patriarhului Filotei, ucenicul lui Palama, în această privinţă, se îndoieşte de adevărul ei, socotind că pe la 1310-1315, când Palama îşi făcuse studiile, Teolpit murise. Dar din publicarea scrierilor lui Palama s-a văzut că însuşi acesta afirmă că "Teolipt ne-a predat nouă acestea prin gură proprie, fiind unul din bărbaţii plini de Duhul Sfânt". Filotei spune precis despre Teolipt că "l-a introdus pe Palama în sfânta trezvie şi în rugăciunea minţii"" (Encomionul Sfântului Grigorie Palama, PG 151, 161).

Influenţa lui Teolipt al Filadelfiei

Este interesant faptul că Teolipt a influenţat puternic nu doar pe isihaşti, ci scrierile sale au avut un impact deosebit şi în rândul umaniştilor sau al celor care nu puteau adera atât de uşor la viaţa duhovnicească propusă de isihasm. Toate aceste aspecte au contribuit cu siguranţă la crearea unui climat teologic, de care Sfântul Grigorie avea să fie conştient în momentul în care a început să îşi rostească Omiliile: "Teolipt a jucat un rol principal, în discuţiile legate de "manifestarea din veci a Duhului prin Fiul", şi în general a participat activ la viaţa religioasă şi politică a timpului său. Autoritatea sa s-a impus în mediile cele mai diverse, palamite şi antipalamite. Palama nu este singurul care-i menţionează numele cu respect. Arsenie de Tyr face la fel. Pe de altă parte, Teolipt avea printre fiii săi duhovniceşti pe Irina, fiica lui Nichifor Comnenul, care s-a căsătorit cu despotul Ioan Paleologul, fiul lui Andronic al II-lea. Rămasă văduvă, a intrat în mănăstire cu numele de Evloghia şi a fost între 1341 şi 1347 una dintre susţinătoarele cele mai fervente a lui Achindin. Este adevărat că Teolipt (†1327) a murit cu ceva timp înainte ca Evloghia să ia parte atât de activ la faimoasa controversă teologică, şi nu este sigur că el ar fi inspirat această atitudine".

Isihasm urban

Contextul teologic al secolului al XIV-lea oferea posibilitatea unui isihasm urban. Dincolo de conflictele teologice care au caracterizat acest secol, putem vorbi de o cristalizare tot mai accentuată a unei spiritualităţi care integra "cetatea". O simplă lectură a Omiliilor Sfântului Grigorie Palama lasă să se întrevadă această realitate. Putem vorbi chiar de o reîntoarcere la maniera de pastoraţie şi de predicare specifică primelor patru sau cinci secole ale creştinismului, când, deşi monahismul începuse să se dezvolte, viaţa duhovnicească era destul de înfloritoare şi în mediul laic. Bineînţeles, nu putem afirma că perioada dintre secolul al V-lea şi secolele al XI-lea şi al XII-lea a fost una marcată exclusiv de ideea că spiritualitatea se poate dezvolta doar în mediul monastic. Cert este însă faptul că atât în perioada primelor cinci secole, cât şi în perioada care începe cu secolul al XI-lea, apare frecvent o abordare globală mai vizibilă a accesului la acte şi stări considerate adesea ca find specifice doar vieţuitorilor în pustie. De asemenea trebuie să luăm în calcul şi că începând cu secolul al XI-lea este valorizată din ce în ce mai mult importanţa pe care o poate avea viaţa de obşte, mănăstirească, în asimilarea direcţiei tot mai profund isihaste a spiritualităţii. Repet, aceste consideraţii nu au rolul de a caracteriza în vreun fel perioada anterioară secolului al XI-lea, ci doar de a afirma că începând cu această perioadă anumite modalităţi de manifestare spirituală s-au remarcat mai accentuat. Vom constata încă de acum penetrarea în mediile cele mai diverse ale monahismului bizantin a practicii "rugăciunii curate", acompaniate sau nu de metoda corporală. Această penetrare nu datează din secolul al XIII-lea. Deja din secolul al XI-lea, Simeon Noul Teolog şi-a petrecut toată viaţa în mănăstire de obşte, dăruindu-se însă trăirii mistice individuale şi intensive a numelui lui Iisus. Simeon chiar a contribuit la pregătirea fuziunii între şcolile spirituale destul de diferite, dar deopotrivă populare în Răsărit, cum ar fi cea a Sfântului Ioan Scărarul şi a Sfântului Teodor Studitul. Dacă pentru discipolii lui Evagrie isihia însemna în mod necesar viaţa de solitudine, pe cât posibil departe de oameni, Simeon pune în practică învăţătura isihastă chiar în Constantinopol, la mănăstirea Studios. Teolipt aparţinea aceluiaşi tip de isihast cenovitic, şi deşi cunoaşte bine vechea tradiţie a isihasmului anahoretic, nu îi este favorabil. Nu putem afirma că Sfântul Grigorie Palama a aderat integral la această direcţie. Atitudinea lui Nicolae Cabasila pare a fi mult mai apropiată de această formă de isihasm urban. Sfântul Grigorie Palama a păstrat o anumită aplecare spre monahismul eremitic, chiar dacă nu prea a avut cum să i se dedice. În primii ani de viaţă călugărească, Sfântul Grigorie a vieţuit în Marea Lavră (unde rămâne trei ani, şi este numit şi cântăreţ de către stareţul chinoviei). Însă după această perioadă se va retrage în sihăstrie, la Glosia (pe versantul nordic al Atosului, în partea estică). Era şi există de altfel şi în continuare o tradiţie de practică şi de viaţă călugărească la Atos care presupune existenţa "monahilor îmbunătăţiţi", care-şi împlinesc nevoinţele în afara zidurilor mănăstirilor. Cred că Sfântul Grigorie a păstrat vie amintirea acestei perioade de sihăştrie şi a posibilelor întâlniri cu "monahii îmbunătăţiţi".

Dincolo de graniţele mediului monahal

Isihasmul pe care îl promovează Teolipt şi care a fost bine asimilat în mediile monahale ale secolului al XIV-lea este unul care nu rămâne doar în cadrele spaţiului monahal: conceptele de isihia şi nepsis aproape se confundă la Teolipt, devenind aproape sinonime şi nu mai presupun deloc fuga în deşert: "În linişte, în casa ta, îi scrie Irinei, păstrează vie amintirea lui Dumnezeu; depărtează-ţi sufletul de orice lucru, aruncă-l înaintea lui Dumnezeu fără cuvinte şi arată-i lui Dumnezeu toate stările inimii tale, lipindu-te de El prin dragoste. Căci amintirea lui Dumnezeu este contemplare a lui Dumnezeu, care atrage la El vederea şi dorinţa minţii şi o luminează cu propria Sa lumină". Părintele Meyendorff spune: "Spiritualitatea lui Teolipt, sinteză sugestivă a vechilor doctrine mistice răsăritene, se exprimă în termeni care vor servi chiar Sfântului Grigorie Palama să-şi construiască sistemul său teologic. Această spiritualitate nu are nimic original faţă de tradiţiile anterioare, în afară de felul simplu şi direct cu care Teolipt o prezintă". Sfântul Grigorie Palama însuşi, după revenirea din Athos, în jurul anului 1325, a făcut parte dintr-un grup isihast din Tesalonic, al cărui conducător se pare că a fost Isidor, ucenic al lui Grigorie Sinaitul. Isidor, pe atunci încă laic, este cel care va deveni patriarh (1347-1349), şi îl va susţine pe Sfântul Grigorie în confruntarea acestuia cu Gregora. Într-o astfel de atmosferă, marcată şi de anii de dispute teologice, a început Sfântul Grigorie Palama să predice. Multe din Omiliile sale trebuie înţelese prin prisma acestei atmosfere de mare eferfescenţă duhovnicească, marcată de un isihasm tot mai prezent în mediul urban.