Jugul lui Hristos

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXIX, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 480-481

„După cum nu era cu putință să treacă iudeii prin Marea Roșie, dacă nu se făcea minunea aceea, tot așa nu era cu putință să te sui la cer, dacă rămâneai în viața pe care o duceai mai înainte, dacă nu s-ar fi arătat între timp apa botezului. (...) Dacă Dumnezeu te-a ajutat atunci când era numai harul, când nu-ți dădeai nici o osteneală, oare nu te va ajuta cu mult mai mult acum? Dacă te-a mântuit atunci, când stăteai degeaba, nu va voi să te ajute cu mult mai mult acum, când lucrezi? Îți spuneam mai înainte că trebuie să ai curaj și încredere că se vor face și cele grele ușoare, din pricină că ai văzut că au ajuns cu putință cele cu neputință. Acum îți voi spune și aceea că, dacă suntem cu mintea trează, nici poruncile lui Hristos nu vor fi grele. Că, iată, moartea s-a călcat, diavolul a căzut, legea păcatului s-a stins, harul Duhului s-a dat, viața durează puțini ani, greutățile vieții s-au împuținat. Și ca să cunoști acestea și din fapte, uită-te cât de mulți oameni au făcut fapte mai mari decât cele poruncite de Hristos; tu însă te temi și de cele ce a poruncit. Ce cuvânt de apărare vei avea când pregeți să îndeplinești ceea ce ți-a poruncit, iar alții sar dincolo de semn? Pe tine te sfătuim să dai milostenie din averile tale; altul însă s-a despărțit de toate averile lui; pe tine te rugăm să trăiești în castitate cu soția ta; altul însă nici n-a cunoscut femeie; pe tine te îndemnăm să nu fii invidios; altul însă din dragostea de om și-a jertfit propria lui viață; pe tine te sfătuim să fii iertător, să nu fii aspru cu cei ce-ți greșesc; altul însă a fost pălmuit și a întors și celălalt obraz. (...) Cum ne vom apăra când nu facem nici poruncile lui Hristos, iar alții ne întrec atât de mult? Și nu ne-ar întrece, dacă poruncile lui Hristos n-ar fi fost ușoare. Spune-mi: Cine se topește: cel care invidiază fericirea și bunăstarea altora sau cel care se bucură și se veselește împreună cu aceștia? Cine bănuiește totul și tremură necontenit: cel cast sau desfrânatul? Cine se bucură cu bune nădejdi: cel care răpește averile altora sau cel care miluiește și dă celui nevoiaș din cele ale lui? Gândindu-ne, dar, la acestea, să nu ne trândăvim de a merge pe căile virtuții, ci să ne pregătim cu toată râvna pentru aceste lupte frumoase: să ne ostenim puțină vreme, ca să luăm cununile cele veșnice și neveștejite, pe care facă Dumnezeu ca noi toți să le dobândim.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Epistole, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, pp. 277-278

„Dacă sufletul a trecut peste toate aceste războaie, atunci ele încep a-i trimite gânduri potrivnice, dorința desfrânării și pofta nelegiuită. Prin urmare, între toate acestea sufletul se îmbolnăvește și inima e sleită, încât îi e cu neputință să creadă că-și mai poate păstra fecioria, fiindcă îl supun puterii lor, cum am spus. Mai mult, după ce i-au înfățișat întinderea foarte mare de timp și osteneala necesare pentru dobândirea virtuților, pentru că mare e povara acestora și de nesuportat, îl supun pe suflet neputinței trupului și slăbiciunii firii.

Dacă nu va fi obosit ca urmare a acestor atacuri, atunci Bunul și Milostivul Dumnezeu îi trimite puterea Sa și îi întărește inima și îi dă bucurie și alinare și putința să fie aflat mai puternic de către vrăjmași, să nu precumpănească lupta acelora împotriva lui și să-i întreacă în putere pe cei temători, după cum spune Sfântul Pavel: Siliți-vă și veți primi putere! De bună seamă, aceasta e puterea despre care fericitul Petru vor­bește, spunând: La o moștenire nestricată și neslăbită, păstrată în ceruri pentru voi, care întru pu­terea Domnului sunteți păziți prin credință (1 Petru 1, 4-5).

Atunci Bunul și înduratul Dumnezeu, dacă va fi văzut că inima lui s-a întărit mai mult decât vrăjmașii, atunci, puțin câte puțin, Își retrage puterea cu care îi venise într-ajutor și le îngăduie vrăjma­șilor să-l atace prin diverse pofte trupești și, de asemenea, prin patima slavei deșarte, trufie și celelalte care duc la pierzare, încât să se asemene oarecum unei corăbii care fără cârmă se izbește de stânci, când într-o parte, când într-alta. Când însă inima lui va fi slăbit între acestea și astfel se va fi sleit la fiecare dintre ispitirile vrăjmașului, atunci Bunul și Iubitorul de oameni Dumnezeu, purtând de grijă făpturii Sale, îi trimite aceluia putere sfântă și îl întărește, punându-i inima și sufletul și trupul și toate cele dinăuntru ale sale sub jugul Mângâietorului, după cum El Însuși spune: Luați-vă asupra jugul Meu și învățați de la Mine, fiindcă sunt blând și smerit cu inima (Matei 11, 29). Astfel, Bunul Dumnezeu va începe să-i deschidă ochii inimii ca să înțeleagă că El este Cel care l-a întărit, și atunci va începe cu adevărat omul să știe să-I dea cinstire lui Dumnezeu cu toată smerenia și mulțumirea, după cum a spus David: Jertfă lui Dumnezeu este duhul zdrobit (Psalmul 50, 17). Și din această osteneală de pe urma luptei se obțin smerenia, zdrobirea și blândețea.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)