Lucrarea duhovnicească a Sfinților Apostoli

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Zecea, Capitolul al Doilea, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 951-952

„Aşa s-a arătat pe sine Pavel, zicând: Căci pentru mine viaţă este Hristos, şi moartea, un câştig (Filipeni 1, 21) sau: Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi (2 Corinteni 5, 14). Şi, pe lângă acestea, iarăşi: Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (Romani 8, 35). Auzi cum făgădu­iește că nu va fi nimic care să se opună sau să taie puterea iubirii lui față de Hristos? Iar dacă a iubi pe Hristos înseamnă a păstori turma și a paște mieii lui Hristos, cum nu va fi cu totul vădit că aceasta este mai tare și decât moartea și decât prigonirile și sabia, și că cel ce propovăduiește cuvântul mântuitor celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu va disprețui cu totul orice strâmtorare? Iar dacă vrem să concentrăm înţelesul cuvântului Mântuitorului, vom spune pe scurt ceea ce vrea El să facă ucenicii Lui, fără şovăială şi fără nici o teamă, mântuindu-şi mintea proprie. El le porunceşte să slujească cuvântul credinţei în El şi să facă cunoscută Evanghelia în toată lumea. Aceasta o spune şi prin cuvântul lui Isaia: Suie-te pe munte înalt, cel ce binevesteşti Ierusalimului, ridică glasul tău cu putere, cel ce binevesteşti Ierusalimului, înalţă glasul şi nu te teme (Isaia 40, 9). Vedem şi pe sfinţii ucenici că cer aceasta de la Dumnezeu prin rugăciune stăruitoare. Şi ca să poată face aceasta, învinuind furia iudeilor, au spus: Şi acum, Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala (Fapte 4, 29). În mod obişnuit celor ce slujesc Evanghelia li se împotrivesc foarte mulţi şi-i lovesc. Dar, deşi era mare frica şi cumplite valurile care se ridicau din ameninţări, nu era nici un motiv care să-i facă pe cei cu adevărat ucenici să pătimească, dar au ales să săvârşească prin lucrarea lor opera iubirii.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Doua, Cap. V, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 227-228

„Hristos Se arată preocupat de mântuirea tuturor celor chemați, dar nu spune nici un cuvânt despre hrana trupului Său, deși era obosit de călătorie, cum s-a scris (Ioan 4, 6). Prin aceasta voia iarăși să folosească pe învățătorii din biserici și să-i convingă să uite de toată oboseala și să pună străduința pentru cei ce vor să se mântuiască mai presus de toată grija față de trup. Căci vai, zice prorocul, de cei ce fac lucrul Domnului cu lene (Ieremia 48, 10).” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLVI, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 540-541

„Dacă doisprezece oameni au plămădit toată lumea, gândește-te cât de păcătoși și de răi suntem noi, când nu putem aduce la credință pe cei ce au rămas, deși suntem atât de mulți, deși suntem destul aluat pentru a plămădi mii de lumi.
Mi s-ar putea însă spune:
- Aceia au fost apostoli!
- Și ce-i cu asta? N-au trăit și ei cum trăiești și tu? N-au crescut și ei în orașe? Nu s-au bucurat de aceleași lucruri? N-au avut și ei câte o meserie? Erau, oare, îngeri? S-au pogorât din cer?
- Nu, dar au făcut minuni!
- Nu minunile i-au făcut pe ei mi­nunați! Până când vom între­buința minunile făcute de apostoli ca scuză pentru trândăvia noastră? Uită-te la ceata sfinților. Nu strălucesc datorită minunilor. Mulți au izgonit demoni, dar pentru că au săvârșit fărădelegi, n-au ajuns minunați, ci chiar au fost pedepsiți.
- Atunci, ce i-a făcut mari pe apostoli?
Disprețul averilor, disprețul slavei, despărțirea de toate grijile și afacerile lumești. Dacă n-ar fi făcut asta, ci ar fi fost robii patimilor, chiar dacă ar fi înviat mii de morți, n-ar fi avut nici un folos, ci ar fi fost socotiți niște șarlatani. Așa că viața omului îl face pe om strălucit. Ea atrage harul Duhului. Ce minune a făcut Ioan Botezătorul, cel care a adus la pocăință atâtea orașe? Că n-a făcut nici o minune, ascultă-l pe evanghelist: Ioan n-a făcut nici o minune (Ioan 10, 4).”

Origen, Contra lui Celsus, Cartea I, Cap. XXXI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, pp. 55-56

„Dar, potrivit chiar afirmațiilor defăimătorilor, iată și un alt motiv de mirare: de unde vine faptul că ucenicii lui Iisus, care, deși nu L-au văzut cum a înviat din morți, și, deci, nu se convinseseră că El e o ființă dumnezeiască, totuși nu s-au temut să îndure aceeași su­ferință ca și dascălul lor, înfruntând primejdia și părăsindu-și fiecare patria lui numai și numai de dragul de a propovădui învățătura pe care le-o încredințase Iisus? Pentru că nu-mi pot închipui că, judecând judicios faptele, s-ar putea spune că acești oameni s-ar fi dedicat unei vieți pline de priva­țiuni, numai ca să poată vesti această învățătură a lui Iisus, dacă nu s-ar fi petrecut cu ei și o convingere adâncă, deprinzându-i nu numai să trăiască potrivit învăță­turilor Lui, ci să influențeze și felul de viețuire al altora, și asta când ne gândim că pe fiecare din cei care ar îndrăzni așa ceva l-ar paște primejdia de a trebui să apere pretutindeni și înaintea tuturora ideile cele noi și să nu mai păstreze nici o legătură cu cei care ar mai păstra învățăturile și obiceiurile vechi. Oare nu confirmau acest lucru ucenicii lui Iisus, care aveau curajul nu numai să dovedească în fața iudeilor, din cărțile prorocilor, că Iisus e Cel a Cărui venire era prevestită de proroci, ci-i lămureau și pe păgâni că Cel care nu de mult a răbdat de bunăvoie răstignirea pentru neamul omenesc este ca și cei care au fost în stare să moară pentru țara lor pentru ca să o mântuie de primejdiile ciumei, ale foametei ori ale înecului?”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)