Mărturisirea păcatelor

Simeon Monahul, Cuvinte pentru străpungerea inimii, Cuvântul I, Ed. Deisis, Sibiu, 2009, pp. 17-18

„Bine este a ne mărturisi Domnului, zice prorocul David (Psalmul 91, 2); căci într-adevăr bun și frumos lucru este mărturisirea, după cum spune și în alt loc: Am zis: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului, și tu ai iertat necredința inimii mele (Psalmul 31, 5); zice însă și un alt proroc: Spune tu primul păcatul tău, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Vai! Cât de mare e puterea mărturisirii, că acela care se lipește de ea se îndreptează și se eliberează de focul gheenei printr-un simplu cuvânt. Mare agoniseală este așadar pocăința și bun lucru când se face cu mărturisire; căci ea este poarta Domnului, prin care drepții vor intra (Psalmul 117, 20) în Împărăția cerurilor; ea îi împacă pe cei vinovați cu Dumnezeu Cel iubitor de oameni; ea îi dezleagă ușor pe cei ținuți cumplit de legăturile de nedezlegat ale păcatului și-i face să alerge ușor la limanul senin al mântuirii. La ea am vrut să vin din toată inima mea și eu, nenorocitul; ca prin ea să primesc iertarea greșelilor mele cele multe și nemăsurate. Dar sunt cu totul împiedicat să mă ating de ea, de cumplita povară a învinuirilor mele, pentru că nu am deloc armele pocăinței adevărate și autentice. Căci, după cum au vestit dinainte dumnezeieștii și de Dumnezeu purtătorii Părinți, armele acesteia sunt izvoare de lacrimi, fel de fel de virtuți, suspine înălțate din adâncul inimii, stare în picioare de toată noaptea, neagoniseală de bunăvoie, mărturisire adevărată, zdrobirea inimii, tăgăduirea desă­vârșită a vieții acesteia, abținerea de la relele anterioare, dobândirea virtuților; și ca să spun ceva scurt, e abaterea de la rău și facerea binelui. Deci, pentru că, așa cum s-a zis, eu nu am acestea, îmi este cu neputință să mă apropii de prea frumoasa pocăință. Ce voi face așadar sau ce voi gândi eu, nenorocitul, nu știu; și așa sunt nedumerit și târât în adâncul deznădejdii și nu încetez să mă jelesc pe mine însumi, iar un nor de descurajare (deprimare) mă acoperă din toate părțile și nu mă lasă să văd luminile mântuirii sau să vin la lumina pocăinței. Fiindcă atunci când măsor adâncul greșelilor mele, cuprins de spaimă și de groază cumplită, sunt adus îndată spre tăcere și nu îndrăznesc să vin la mărturisirea plăcută lui Dumnezeu. Căci, dacă e să spun toate în cuvinte, tot văzduhul se va întina, eterul strălucitor se va întuneca și toată lumea de pe pământ se va umple de beznă și de ceață; iar dacă aș voi să povestesc toate acestea una câte una, timpul vieții mele îmi va fi negreșit prea puțin mie celui ce le-aș povesti. Și mă tem ca nu cumva să înfurii în acestea pe Dumnezeu Cel Iubitor de oameni și să adaug păcate la păcatele mele. Deci, ce voi face eu ticălosul? Voi plânge îndoliat? Dar cine mă va auzi? Voi jeli? Dar cine mă va sprijini? Căci eu nu m-am îndurat nicidecum de lacrimile văduvelor și orfanilor, ci mai degrabă i-am făcut să plângă încă și mai mult prin aceea că n-am avut nicidecum în mine însumi frică de Dumnezeu.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)