Mila și iubirea păcii

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 2, Spre Hristos pe calea Fericirilor, în Filocalica, Ed. Deisis, pp. 36-37

„Căci cine oare, iubind slava și cinstea de la oameni (Ioan 5, 41), se va socoti vreodată pe sine însuși drept cel mai de pe urmă și cel mai ticălos și se va face smerit cu duhul sau zdrobit cu inima (Psalmi 50, 19), sau va plânge cândva, chiar dacă va putea să facă aceasta? Și cine oare, iubind bogăția și fiind stăpânit de iubirea de arginți și de agoniseală, se va face milostiv (Matei 5, 7) și compătimitor și nu va fi mai sălbatic și mai crud decât orice fiară sălbatică? Cine, stăpânit de slava deșartă și ținut de părerea de sine, se va elibera vreodată de pizmă sau de invidie? Iar cel ce se pleacă spre patimile cărnii și se tăvălește în noroiul plăcerilor, cum se va face oare curat cu inima sau cum și când va vedea pe Dumnezeu Care l-a făcut pe el (Matei 5, 8); și cum va fi făcător de pace (Matei 5, 9) cel care s-a înstrăinat pe sine de Dumnezeu și nu-L aude zicând: «Pentru Hristos mijlocim, ca și cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi: Împăcați-vă cu Dumnezeu!» (II Corinteni 5, 20)? Fiindcă tot cel ce se împotrivește și se războiește cu Dumnezeu prin călcarea poruncilor, chiar dacă ar face pace între toți oamenii, e vrăjmaș lui Dumnezeu, pentru că, deși face pace între ei, nu face aceasta cum Îi place lui Dumnezeu. Căci fiind mai întâi chiar el vrăjmaș sie însuși și lui Dumnezeu, se fac vrăjmași Lui (Iacov 4, 4) și cei împăcați prin unii ca aceștia. Fiindcă cine are duș­mă­nie față de cineva, acela negreșit nu știe să-i sfătuiască în chip drept pe alții cele ce i se par bune duș­manului său și sunt plăcute celor­lalți, nici nu-i va învăța pe aceștia să facă voile aceluia, pentru că și însuși faptul că petrece despărțit de el îl va face să nu cunoască dorințele lui; mai mult încă, din pricina împătimirii și adver­sității lui față de el și datorită faptului că are necontenit în sine însuși gândul de a umbla exact împotriva voilor aceluia, își creează obiceiul de a nu putea, chiar dacă ar vrea, să grăiască altora cu ușurință ceva spre folosul acelora. Și pe bună dreptate. Fiindcă un suflet neluminat și învăluit de patimi și mai cu seamă de invidie împotriva cuiva nu suportă nici măcar să audă pe altcineva apărând pe cel invidiat, darămite să facă sau să spună ceva spre folosul aceluia. Căci o patimă învechită pune stăpânire pe fire și o meditare a răului care zăbo­vește în suflet nu mai poate fi tămăduită vreodată. Pentru că din lumină unii ca aceștia se fac întuneric și, căzând din bunătate în răutate, bolesc incurabil. Dar cel contopit cu Dumnezeu prin credință și care-L cunoaște prin fapte acela s-a învrednicit negreșit să-L vadă și prin contem­plație. Dar vede cele pe care nu pot să le scriu. Fiindcă mintea vede priveliști străine, se luminează întreagă și se face luminoasă, dar nu poate să înțeleagă și să grăiască acestea. Pentru că însăși mintea e lumină și le vede pe toate lumină, iar lumina e vie și dă viață celui ce vede.” 

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)