Omilia Sfântului Grigorie Palama la Naşterea Domnului

Sfântul Grigorie Palama propune credincioşilor săi din oraşul Tesalonicului un ciclu de Omilii adaptate ritmului liturgic anual. Am amintit într-un articol anterior că urmează ordinea Evangheliilor Octoihului, Triodului sau Penticostalului, lucru firesc pentru orice preot sau episcop care doreşte să ofere o regularitate interpretărilor Scripturii.

Bineînţeles că Sfântul Grigorie se preocupă în aceeaşi măsură şi de cuvântările rostite la marile praznice împărăteşti (Naşterea Domnului, Boboteaza, Învierea, Schimbarea la Faţă, Adormirea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului). Se observă însă că omiliile dedicate acestor sărbători sunt mult mai doxologice, impregnate de duhul de bucurie al praznicului respectiv. Dacă omiliile duminicale regulate tind spre o exegeză a pericopei citite în ziua respectivă, omiliile marilor sărbători devin ele însele text liturgic, asemănându-se în bună măsură cu stihirile Vecerniei sau Utreniei.

„Cel ce şade pe heruvimi vine azi ca un prunc”

Iată, spre exemplu, un mic fragment din Omilia rostită la sărbătoarea Naşterii Domnului: „Cel ce şade pe heruvimi, Dumnezeu, vine azi pe pământ ca un prunc; vine Cel la care serafimii cei cu şase aripi nu pot să privească şi nu numai că nu pot vedea fiinţa Lui, dar, nici strălucirea slavei Lui neputând-o privi neabătut, sunt nevoiţi cu aripile să îşi acopere feţele. Cel care pe toate le ţine, Cel care a legat pe diavolul, este înfăşurat în scutece mici şi legat cu modeste legături şi cingători. Cel care are bogăţia comorii nedeşertate vine să rabde o atât de lucie sărăcie, încât nu are loc nici într-o casă de oaspeţi”.

Ca orice text liturgic, şi omiliile praznicelor împărăteşti (în mod cu totul special Omilia la sărbătoarea Naşterii Domnului ) prezintă taina Mântuirii inspirat reliefată în dogmele Bisericii. Hristos Se face om pentru a da omului posibilitatea să se mântuiască: „Pentru aceasta, nu înger, nu om, ci Însuşi Domnul a venit şi ne-a mântuit pe noi, făcându-Se om ca noi, pentru noi şi rămânând în acelaşi timp Dumnezeu fără schimbare”. Hristos vine să tămăduiască firea omenească „înşelată de sfătuirea celui viclean”, prin „rezidirea” ei şi prin readucerea ei la demnitatea iniţială - punct de plecare pentru multe alte împărtăşiri felurite de harul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie numeşte taina Întrupării lucrul cel mai important făcut de Dumnezeu pentru om: „Căci nimic din veac din cele săvârşite de Dumnezeu, nimic nu a fost mai de obşte folositor şi mai dumnezeiesc decât cele ce ţin de naşterea lui Hristos„. Şi îngeri, şi oameni vor învăţa aşadar că smerenia, şi nu mărirea, este calea înălţării şi a asemănării cu Dumnezeu. Taină nespusă, taina Smereniei Fiului lui Dumnezeu depăşeste limitele exprimării şi cuprinderii omeneşti, însă trimite mereu către smerenie. În smerenie, omul nu are cum să nu se bucure şi să fie conştient că Hristos vine să îi dăruiască bunătăţi mai mari decât cele dăruite chiar îngerilor. Iată cum spune Sfântul Grigorie acest lucru, închipuind şi bucuria şi mirarea îngerilor: „căci S-a născut nu nouă, îngerilor, chiar dacă şi acum, văzându-L pe El, pe pământ, precum în ceruri Îl preamărim, ci vouă, oamenilor, adică pentru voi şi la voi S-a născut Mântuitorul, Domnul Hristos, în cetatea lui David” ( Omilia 58).

Fiul lui Dumnezeu, Cel ce „pleacă” cerurile

Relaţia între smerenia lui Dumnezeu şi smerenia omului este prezentată în partea finală a Omiliei la sărbătoarea Naşterii Domnului. Mântuirea fiecăruia este lucrare personală, dar nu atitudine individualistă: „Să stârpim discordia dintre noi şi să arătăm milă unii faţă de alţii, precum şi Hristos numai din dragoste pentru noi a avut milă şi S-a făcut om (Omilia 58). Aşadar, dacă aici, prin fapte, te vei asemăna cu Fiul lui Dumnezeu, şi te vei arăta bun faţă de toţi, precum şi Acela este bun faţă de toţi, acolo vei lua înmulţit şi vei primi asemănarea cu El, strălucind cu lumina slavei Celui Preaînalt, împreună-înveşnicit cu aceia cu care va fi Hristos, Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, împărţind cele vrednice de fericirea cea veşnică”; şi aceasta a arătat-o în chip lămurit, adăugând: „Veţi fi fii ai Celui Preaînalt, fiindcă El Însuşi este bun cu cei răi şi nemulţumitori. De aceea, aşadar, a venit pe pământ Fiul lui Dumnezeu, plecând cerurile, şi S-a făcut Fiu al omului, şi acestea şi alte asemenea a spus şi a făcut, şi pătimind până la sfârşit, a murit pentru noi şi a înviat şi iarăşi S-a înălţat la ceruri ca să ne facă pe noi cereşti, nemuritori şi fii ai lui Dumnezeu” (Omilia 45).

Îndreptând-ne atenţia către discursul teologic creştin actual, ne întrebăm în ce măsură, prin limbajul dogmatic şi doxologic (cu nuanţe morale limitate), se poate redimensiona imaginea pe care omul modern o are despre el însuşi, despre lume, despre divinitate. Unele statistici afirmă că tendinţa generală a contemporaneităţii este de a se raporta la creştinism în- tr-un mod tot mai „difuz, implicit şi improvizat”. „Declaraţia de apartenenţă confesională şi chiar practica riturilor de trecere (botez, cununie, înmormântare) este doar parţial motivată religios. Imaginarul celor ce se declară creştini în lumea globalizată este cel mai adeseori un ima-ginar dezmembrat” (diac. Ioan Ică jr.). Cum poate omul modern reveni la concreteţea şi verticalitatea mesajului devenit realitate în ieslea din Betleem? Diluarea perspectivei umanului transfigurat, accentul masiv pus pe tehnologizare (chiar a persoanei umane) sunt provocări pentru teologia ortodoxă care are în vocea Părinţilor un cadru potrivit pentru construirea unei perspective integratoare. Dinamica răspunsului ţine nu atât de repetarea obsesivă a datoriei de a face mereu apel la cadrul patristic, ci efectiv de a construi un context adăpat din duhul doxologiei şi mărturisirii de credinţă patristice. Nu este un apel triumfalist la teologia Părinţilor, ci un apel care ne îndeamnă pe toţi să ne oprim şi să ne bucurăm (din când în când, dacă nu mereu) în faţa Tainei care riscă să devină pentru noi simplu concept, şi nu realitate ultimă: „Să contemplăm această mare vedere duhovnicească: firea noastră cea creată înveşnicită împreună cu El prin nematerialnicul foc al dumnezeirii. Să lepădăm hainele cele din piele pe care le-am îmbrăcat prin cădere şi să stăm în Sfânta Sfintelor arătându-ne noi înşine pământ sfânt prin virtute şi prin tinderea neabătută către Dumnezeu, înveşnicindu-ne împreună cu El”.