Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XLVIII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 312 „Nici un alt acuzator nu va sta atunci lângă tine; înseși faptele, fiecare cu
Omul și Paradisul
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, Despre Rai, Cuvântarea a treia, 9-11, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 344-345
„Așadar, trebuie să cugetăm o desfătare de alt fel, demnă de Dumnezeu și care să fie potrivită răsadurilor lui Dumnezeu, [o desfătare] care trebuie înțeleasă în chip rațional. Prin urmare, ce desfătare li s-ar cuveni sfinților? Ascultă-l pe cel care grăiește: Desfătează-te întru Domnul și dăruiește-I dorințele inimii tale (Psalmul 36, 4). Astfel, de vreme ce felurimea virtuților este nemărginită, iar frumusețea cu neputință de cuprins, de vreme ce își ia începutul din înțelepciunea cea cu multe chipuri a lui Dumnezeu, de aceea a fost scris că Dumnezeu a sădit paradis nu către răsărit, ci către părțile răsăritului. Căci fiecare dintre răsadurile plantate de Dumnezeu își răspândea frumusețea și strălucea în propria lumină a virtuții. Acolo șuvoaiele fluviului înveselesc cetatea lui Dumnezeu (Psalmul 45, 4). Acel loc mai este numit valea desfătării (Psalmul 35, 8), cea care hrănește și face să crească frumusețile acelor răsaduri spirituale. Această apă, în cele înfățișate în continuare de către Scriptură, este numită fluviul care izvorăște din Eden și udă paradisul (Facerea 2, 10). Așa cum a fost scris mai sus, mai întâi a fost dusă la îndeplinire creația lumii și mai apoi a fost primit [în ea] omul, el care este mai presus de aceasta în autoritate și stăpânire. Acum însă, dimpotrivă, a fost plăsmuit mai întâi omul și mai apoi răsădit paradisul. Aceasta din următoarele pricini: ca să se desăvârșească [zidirea] casei și să intre de îndată în ea stăpânul casei; așa încât zidirea să nu fie sărăcăcioasă și abia pe urmă să fie dăruită cu tot belșugul. Însă, aici, dăruindu-i [omului] o desăvârșire izvorâtă din propășirea lui, Dumnezeu a zidit și i-a rânduit loc în altă parte, în paradis. Aceasta pentru a pricepe, din compararea amândurora, deosebirea dintre viața din afară și rânduiala viețuirii proprii paradisului; și ca, prin această deosebire, să recunoască superioritatea acestui loc și să se teamă de pedeapsa căderii din acesta. Iar ca să înțelegi [cum omul este] răsadul cel vrednic de mâna și de lucrarea lui Dumnezeu, amintește-ți ceea ce a fost spus de către Domnul în Evanghelie, că voi sunteți mlădițele și Tatăl Meu este lucrătorul (Ioan 15, 1), așadar, e limpede că au fost sădite de El Însuși. Și cei care au fost sădiți în casa Domnului sunt din aceeași mlădiță, precum este scris: În curțile Dumnezeului nostru vor înflori (Psalmul 91, 13). Același lucru și la prorocul: Eu am sădit vie purtătoare de rod, în întregime adevărată (Ieremia 2, 21). Să îndrăznească a grăi și [Apostolul] Pavel, următorul lui Hristos: Suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; suntem ogorul cultivat de Dumnezeu. [...] Eu am sădit, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească (I Corinteni 3, 9, 6). Iar cel drept este asemănat de David cu un pom răsădit lângă șuvoaiele apelor, care își va da rodul la vremea sa și ale cărui frunze nu vor cădea (Psalmul 1, 3). Și iarăși: Dreptul ca finicul va înflori (Psalmul 91, 12).”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)