Până unde poate ajunge diavolul?

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Prima convorbire cu părintele Serenus, Cap. XII, 1-3, Cap. XIII, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 421

„(...)Energumenii care, răpiți fiind de duhuri necurate, vorbesc și fac ceea ce nu vor, sau sunt siliți să spună ceea ce nu știu. Este foarte sigur că această înrâurire a duhurilor nu se exercită într-un sigur mod. Unii sunt astfel insuflați, încât nu știu ce fac și ce vorbesc, dar alții știu și în minte după aceea ce au făcut și ce-au spus. Nu trebuie să credem că pătrunderea duhului necurat se petrece în așa fel, încât el să se contopească cu substanța sufletului și să se unească cu aceasta înlocuindu-l și vorbind așadar el prin gura celui suferind. Nu trebuie crezut în niciun chip că pot face ei aceasta. Că nu printr-o micșorare a sufletului, ci prin slăbirea trupului se întâmplă aceste lucruri, se poate înțelege ușor. Duhul necurat intră în acele membre în care se găsește puterea sufletului și, impunându-le o greutate nemăsurată și de nesuferit, cufundă și înăbușă într-o întunecime foarte deasă puterile minții. Vedem că uneori se petrec lucruri asemănătoare și din cauza vinului, sau a febrei, sau a unui frig prea mare, sau din alte cauze din afară. Diavolul, care căpătase puterea asupra trupului lui Iov, a fost oprit de Domnul să intre și în sufletul acestuia, cum se vede din cuvintele: «Iată, îl predau în mâinile tale, dar păzește-i sufletul», adică să nu-i iei mintea slăbindu-i locuința sufletului, să nu-i întuneci inteligența și înțelepciunea când el îți rezistă, înăbușind cu greutatea ta partea principală a inimii lui. Dacă un duh necurat pătrunde într-o materie deasă și solidă, adică în trup, ceea ce este foarte posibil, aceasta nu ne poate îndreptăți să credem că el se unește în așa măsură și cu sufletul, încât să-i cuprindă natura acestuia. Acest lucru îi este cu putință numai Sfintei Treimi, care singură pătrunde în întreaga natură a sufletului, și nu numai că îl înconjoară, dar și intră în el ca într-un trup o putere netrupească.”

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LXIII-a, 94-95, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53, pp. 266-267

„Trădătorul nu zice: Partea mea e Hristos, fiindcă îndată năvălește împotriva lui ticăloșia răului și-i zice: Te înșală, Doamne Iisuse, ăsta e al meu. Avem ca exemplu pe Iuda: când acesta a cerut pâinea de la Hristos, a intrat în inima lui diavolul (Ioan 13, 2), cerându-și stăpânirea sa, păstrându-și dreptul asupra părții sale și zicând: Ăsta nu e al Tău, al meu este slujitorul, al Tău trădătorul; sigur ăsta este al meu. Stă la masă cu Tine, dar îmi slujește mie, mănâncă cu Tine, dar se hrănește cu mine, a primit pâine de la Tine și bani de la mine. Bea cu Tine și mie mi-a vândut sângele Tău. Cât de adevărat vorbește, a dovedit. Hristos S-a îndepărtat de el, Iuda însuși L-a părăsit pe Iisus și l-a urmat pe diavol.”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șaptea, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 38, p. 246

„Căci amăgirea și viclenia cu chip de bunătate e cu adevărat păcat foarte greu (...) și un lucru din cele mai urâte lui Dumnezeu, având ca soră fața îndoită a sufletului și a gândurilor și schimbarea neîncetată, care stârnesc mânia dumnezeiască a minții preacurate. Căci zice despre unii: Săgeată ucigătoare este limba lor; viclenie sunt cuvintele gurii lor; aproapelui său îi vorbește cuvinte de pace și în sine are dușmănia. Să nu-i cercetez pe ei? Zice Domnul. Sau nu se va răzbuna întru poporul acesta sufletul meu? (Ieremia 9, 8). Iar David zice că cel nevinovat cu mâinile și curat la inimă, care nu a viclenit în limba lui și nu a făcut răul aproapelui său, se va sui în muntele Domnului (Psalmi 14, 3-4). Astfel legea îi interzice omului ca un lucru prea urât și necuvenit a umbla cu viclenii, adică a viețui fățarnic și a-și lua chipul dreptății și a păgubi pe frați, disprețuind legile iubirii.”