Poverile care ne împiedică pe cale

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XXI-a, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 308-309

„Dar noi nici nu voim să ne uităm cu luare-aminte la poverile cu care plecăm de aici! Nu luăm aminte care poveri sunt ușoare pentru un drum ca acesta, ca să le putem duce, după ce le-am strâns, pe lumea cealaltă, ca să ne facă veselă viața din acea lume, ca să ajungă acolo în stăpânirea noastră; și care sunt poverile grele și istovitoare, care ne țintuiesc trupul de pământ, care nu ne sunt deloc firești și nici nu pot intra pe poarta cea strâmtă, ca să însoțească pe cei care le au. Noi însă facem cu totul dimpotrivă! Lăsăm la o parte poverile ce-ar trebui strânse și le strângem tocmai pe acelea ce s-ar cuveni să le trecem cu vederea; nu luăm aminte la cele ce ar trebui să se facă una cu noi, care ne pot fi cu adevărat podoabă firească sufletului și trupului, ci căutăm să strângem numai cele ce ne sunt necontenit străine și care pun în viața noastră pecetea rușinii; ne ostenim și muncim zadarnic întocmai ca unul care se înșală singur, vrând să umple un vas găurit.

Socot că și copiii știu că toate plăcerile din viață, după care se înnebunesc cei mai mulți oameni, nu sunt cu adevărat ale noastre și nici nu pot fi, ci sunt la fel de străine tuturor: și celor care par a se desfăta cu ele, și celor care nici nu se ating de ele. Dacă unii ar strânge în viața lor grămezi de aur, aurul strâns nu va rămâne necontenit în stăpânirea lor; că fie fuge chiar în timpul vieții lor, deși îl înlănțuiesc în fel și fel de chipuri, și se scurge la cei mai puternici decât ei, fie îi părăsește când ajung în pragul morții și nu vrea să plece odată cu ei; iar când moartea, care le desparte cu forța sufletul de ticălosul trup, îi târăște pe drumul cel fără de întoarcere, ei își întorc necontenit privirile spre avuția lor și-și plâng sudorile vărsate din tinerețe cu strângerea lor; atunci văd că bogăția trece în mâinile altora, văd că lor nu le-a rămas decât osteneala strângerii de bogății, iar aurul nu le-a dat decât păcatul lăcomiei. Chiar de-ai avea mii de hectare de pământ, case strălucitoare, turme și cirezi de felurite vite, chiar de-ai avea cea mai mare putere peste oameni, totuși nu vei putea să te desfeți de ele pe vecie, pentru că puțină vreme te vei numi stăpânul lor, că bogăția va trece iarăși în mâinile altora, iar pe tine te vor acoperi câteva palme de pământ. Adeseori, chiar înainte de moarte, înainte de mutarea ta din această viață, vei vedea că averea trece în mâinile altora.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)