Puterea de a lega și dezlega păcatele

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Cap. 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 1156-1158

„Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute (Ioan 20, 22-23) După ce i-a făcut strălucitori prin marea demnitate a apostoliei și, precum am spus adineauri, i-a arătat iconomi și slujitori ai sfintelor altare, îi sfințește îndată, dându-le Duhul Său printr-o suflare văzută, ca să credem și noi cu tărie că Sfântul Duh nu e străin de Fiul, ci e de o ființă cu El și purcede din Tatăl prin El. A arătat că celor chemați prin El să fie Apostoli ai lui Dumnezeu li se dă în mod necesar Duhul. Și pentru care pricină? N-ar putea lucra ceva din cele ce plac lui Dumnezeu, nici n-ar putea scăpa din lanțurile păcatului, neîmbrăcându-se mai îna­inte cu putere de sus (Luca 24, 29) și nepreschimbându-se în altceva decât ceea ce fuseseră înainte. De aceea s-a și spus către careva dintre cei vechi: Atunci Duhul Domnului se va coborî peste tine și vei proroci și tu cu ei și te vei face alt om (I Regi 10, 6). Dar și Prorocul Isaia ne-a vestit că cei ce vor primi pe Dumnezeu își vor înnoi puterea. Iar preaînțeleptul Pavel, spunând că s-a ostenit mai mult decât alții în lucrarea apostolică, a adăugat îndată: Dar nu eu, ci harul lui Hristos care este cu mine (I Corinteni 15, 10). Pe lângă aceasta, mai spunem și că ucenicii n-ar fi înțeles deloc taina despre Hristos, nici nu s-ar fi făcut învățători adevărați, dacă n-ar fi fost călăuziți de lumina Duhului spre descoperirea celor mai presus de minte și cuvânt, spre a învăța, astfel, cele la care trebuie să se urce. Căci se zice: Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, după cuvântul lui Pavel, decât în Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3). Deci, deoarece aveau să spună că Iisus este Domn, adică să-L propovăduiască pe El ca Dumnezeu și Domn, era necesar să primească, unit cu demnitatea apostoliei, harul Duhului, dăruindu-L Hristos pe El, nevenind din dărnicia altcuiva, ci dăruind pe Duhul din Sine. Căci Duhul nu străbate la noi altfel de la Tatăl decât prin Fiul.” 

Origen, Contra lui Celsus, Cartea I, Cap. XI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, p. 38

„(...) Cel care are nu numai credință, ci privește sau analizează problemele și cu ajutorul rațiunii, va prezenta el însuși argumentele care-i vin în minte și de care s-a convins după o cercetare amănunțită. Nu pare oare mai adevărată părerea că, întrucât toate faptele omenești depind de credință, se cade să credem mai mult în Dumnezeu decât în argumentările raționale? Cine ar pleca oare într-o călătorie pe mare, sau cine ar lua o hotărâre de căsătorie, de procreare de prunci, sau cine ar arunca semințele în brazdele pământului dacă n-ar crede că toate aceste lucruri vor ieși bine, cu toate că s-ar putea întâmpla și contrariul și chiar se și întâmplă? Dar cu toate acestea, tocmai credința într-un rezultat fericit și pe potriva dorințelor este cea care dă oamenilor curajul întreprinderii de a ieși din nesiguranță și primejdii. Or, dacă nădejdea și credința într-un viitor fericit sunt în stare să mențină viața până și în împrejurările cele mai critice la cel care o are, atunci cum n-ar fi acceptată credința cu mult mai presus decât marea pe care călătorește, decât ogorul pe care-l seamănă, decât femeia pe care o ia în căsătorie, întrucât el crede în Dumnezeu, Tatăl care a creat toate, și în Cel Care, cu o neasemuită dăruire de Sine și cu măreția unui suflet dumnezeiesc, a avut curajul să propovăduiască această învățătură la toți locuitorii pământului, cu prețul celor mai mari primejdii și al unei morți izbăvitoare, deși socotită rușinoasă, pe care l-a îndurat pentru mântuirea oamenilor.”

Origen, Contra lui Celsus, Cartea I, Cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, p. 40

„(...) după cum mărturisește Pavel, adevăratul ucenic al lui Iisus, atunci când zice: «de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. De unde rezultă foarte clar că prin înțelepciunea lui Dumnezeu se cădea să Se facă Dumnezeu cunoscut omului. Iar, întrucât nu s-a făcut așa, Dumnezeu a găsit de cuviință să mântuiască pe credincioși nu pur și simplu prin nebunie, ci prin «nebunia propovăduirii».”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)