Nepăsarea costă

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 319

„Întrebarea 7: Care este judecata acelora care nu pedepsesc pe cei care greşesc? Răspuns: După părerea mea este mai grea decât a aceluia despre care s-a zis că: Mai de folos i-ar fi aceluia de i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul dintre aceştia mai mici (Luca 17, 2). Pentru că acela care a păcătuit nu primeşte certarea spre îndreptare, ci justificarea spre încurajarea păcatului şi îndeamnă şi pe alții la asemenea patimi, încât pentru cel care apără (scuteşte) de păcat, dacă nu va arăta roade vrednice de pocăință, să se aplice cuvintele Domnului: Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l pe el şi aruncă-l de la tine; căci e mai bine pentru tine să piară unul din membrele tale, decât să fie aruncat tot corpul tău în gheena (Matei 5, 29).”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXVII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 979-980

„Omul bun nu este vătămat cu nimic de este bănuit de fapte rele, dar cel ce bănuieşte în zadar şi fără temei, acela se vatămă cumplit; la fel şi cu omul rău; dacă se spune despre el că e un om bun, nu câştigă nimic din asta, ci dimpotrivă, osânda i se măreşte, iar trândăvia îi creşte şi mai mult; dacă însă i se spune că e un rău, e cu putință să se umilească şi să-şi recunoască păcatele; dar, dacă i se trec sub tăcere păcatele, atunci ajunge de nu mai simte că păcătuieşte. Dacă păcătoşii se pocăiesc cu greu, chiar când toată lumea îi ține de rău, când vor mai putea deschide ochii cei ce trăiesc în păcate, când nu numai că nu sunt ținuți de rău, dar mai sunt şi lăudați? N-ai auzit că şi Pavel a ținut de rău pe corinteni, că prin încuviințările şi laudele lor nu numai că nu l-au făcut pe cel desfrânat să-şi recunoască păcatul, ci l-au făcut să şi stăruiască în păcat? (I Corinteni 1-2).”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Treia, Cap. IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 339

„Iar a mustra cu folos pe cei ce au păcatul înseamnă a reține răul de la a merge prea departe. Căci se mişcă şi se întinde când nu întâlneşte nici o piedică. (…) Deci, Domnul ne foloseşte şi când ne mustră.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)