Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Ioan au trăit în secolul al 6-lea şi erau din Edesa, Siria. Fiind cuprinşi de dumnezeiască dragoste, au plecat în Ierusalim unde s-au închinat Crucii Domnului, apoi au mers în Mănăstirea Sfântului Gherasim, unde s-au călugărit. Imediat după intrarea lor în monahism au plecat în pustiu, unde au vieţuit 40 de ani, înfruntând arşiţa soarelui şi frigul nopţilor. Ioan a rămas în pustiu până la trecerea sa la Domnul, iar Simeon a plecat la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului Iisus Hristos. Prefăcându-se că este nebun, Simeon a plecat în cetatea Emesa, unde săvârşea multe minuni spre folosul oamenilor. Şi aşa vieţuind şi-a dat sufletul în mâinile Domnului în ziua de 21 a lunii iulie. Astăzi, Biserica noastră îi pomeneşte şi pe Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche. Sfântul Cuvios Rafael s-a nevoit în străvechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al 16-lea. Numele său se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare”. Rodul ostenelilor sihăstreşti şi al rugăciunii neîncetate a fost dobândirea darurilor înalte, încât toţi îl priveau ca pe o icoană a virtuţilor. După moartea sa, ucenicii i-au dezgropat trupul pe care l-au aflat bine mirositor. A fost aşezat în biserică spre închinare, iar în vremuri de restrişte a fost ascuns într-un loc neştiut până astăzi. Sfântul Partenie s-a nevoit în Munţii Agapiei în secolul al 17-lea. Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul. Tradiţia spune că el a sihăstrit în Muntele Scaunele, rugându-se neîncetat, ziua şi noaptea, rostind Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară. După moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, a fost aflat nestricat şi multe minuni se făceau la racla sa. Sfintele sale moaşte au fost tăinuite poate odată cu cele ale Sfântului Rafael.
