Sfânta şi Marea Vineri (Zi aliturgică. Denia Prohodului Domnului); Sf. Mc. Terentie, Pompei, African, Maxim şi Dima

„În Sfânta şi Marea Vineri, prăznuim Sfintele, mântuitoarele şi înfricoşatele Pătimiri ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocoririle, veşmântul de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, crucea şi moartea, pe care le‑a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El” (Sinaxar Vinerea Mare).

Sfinţii Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim (secolul III) erau din Africa şi au trăit în timpul domniei împăratului Deciu (249‑251). Fortunian era dregătorul ce conducea în partea de nord a Africii, unde stăpâneau romanii. Împăratul Deciu a dat un edict prin care interzicea creştinismul în Imperiul Roman. În urma acestui edict a început persecuţia împotriva creştinilor ce trăiau în teritoriile stăpânite de romani.

„Orice cetăţean, bănuit a fi creştin, trebuia să se lepede de credinţa în Hristos prin aducerea de jertfe idolilor. Cine se împotrivea era pedepsit cu temniţa, cu chinuri şi cu moartea. Şi mulţi au primit cu curaj cununa muceniciei, dar au fost şi mulţi slabi în credinţă. Văzând acest lucru, dreptcredincioşii Terentie, Pompei şi toţi cei împreună cu ei, patruzeci fiind toţi, s‑au unit a sta împotrivă bărbăteşte, întărindu‑şi vitejia sufletului şi a trupului pentru mărturisirea lui Hristos” (Proloagele).

Dregătorul păgân Fortunian, văzând că aceşti tineri mărturisesc pe Hristos, a poruncit să fie aruncaţi în temniţă. „Şi a trimis dregătorul să aducă pe soţiile fericiţilor Zenon, Alexandru şi Teodor şi ele îi îndemnau să se despartă de credinţa în Hristos şi să se închine la idoli, ca să rămână în viaţă. Iar ei, împotrivindu‑se prin cuvinte, au fost bătuţi, din porunca dregătorului, cu toiege cu ghimpi şi cu vine de bou, şi i‑au zdrobit atât de tare, încât se rupea carnea de pe ei. Apoi le‑au străpuns spinările cu ţepuşe de fier înroşite în foc, turnând peste răni oţet amestecat cu sare. Însă, cu cât chinurile erau mai cumplite, cu atât credinţa lor era şi mai mare, rugându‑se neîncetat lui Hristos să‑i întărească în credinţă. I‑au dus, apoi, din nou, în temniţă, i‑au legat cu lanţuri grele de gât, de mâini şi de picioare, i‑au silit să se culce pe ţepi de fier sub ei şi i‑au ţinut mai multe zile nemâncaţi şi fără apă, dar ei le‑au răbdat pe toate, rămânând tari în credinţă, primind îndulcirea ajutorului de la Dumnezeu” (Proloagele).

Dregătorul, văzând că nu‑i poate întoarce de la credinţa în Hristos, a poruncit să le fie tăiate capetele. Aşa au primit cununa muceniciei aceşti martiri africani ai Domnului nostru Iisus Hristos. Sfintele lor moaşte au fost aduse în secolul al IV‑lea la Constantinopol, unde au săvârşit multe minuni.