Sfântul Mucenic Caliopie (†304) a trăit pe vremea împăratului Maximian (286- 305) şi era din Perga Pamfiliei. Mama sa, Teoclia, l-a crescut în dreapta credinţă şi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. În timpul prigoanei împotriva creştinilor, el dorea să îndure chinuri pentru mărturisirea lui Hristos. „Văzând Caliopie urgia ce se abătuse asupra creştinilor, s-a înfăţişat de bună voie înaintea dregătorului Maxim, în cetatea Pompeiopole din Cilicia, şi a mărturisit că se închină lui Hristos, cu toate că ştia ce vifor de mânie avea să stârnească asupra sa. Drept aceea, pentru dragostea lui Dumnezeu cel viu, a îndurat bătăi, a fost tras pe roată şi ars pe pântece cu făclii aprinse şi apoi aruncat în temniţa, cu carnea trupului său sfărâmată şi atârnând în bucăţi” (Proloagele). Mama lui i-a fost tot timpul alături întărindu-l în suferinţele îndurate pentru credinţa creştină. Mai-marele cetăţii, văzând că Sfântul Caliopie nu poate fi înduplecat să renunţe la credinţa în Hristos, a ordonat să fie răstignit. „În Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, îndurerata maică l-a rugat pe crudul tiran să îngăduie să fie răstignit, dar cu capul în jos, ca fiul ei să-şi arate astfel dragostea şi smerenia faţă de Jertfa Domnului Hristos” (Proloagele). Dregătorul i-a împlinit rugămintea, iar Sfântul Caliopie a fost răstignit a doua zi, în Vinerea Mare, dându-şi sufletul în mâinile Mântuitorului. Când a fost pogorât de pe cruce, mama Sfântului Caliopie a îmbrăţişat trupul fiului ei şi a rugat pe Dumnezeu să nu o despartă de el. După această rugă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată împreună cu fiul ei.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare; Sfinţii Sfinţiţi Mucenici Nicandru Ermeu; Sfântul Cuvios Gheorghe Mărturisitorul din Drama (Pomenirea morţilor)
Sfântul Ioanichie a trăit pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane şi în tinereţe a fost păstor de vite. El căuta să cunoască ce este viaţa creştinilor, păzind poruncile Domnului. Pe când avea 43 de ani a fost luat de trimişii împăratului la oaste, deoarece era bărbat frumos şi voinic cu trupul. Diavolul însă l-a atras în lupta împotriva sfintelor icoane şi Ioanichie atât era de înverşunat încât arunca icoanele din biserici şi-i prigonea pe cei ce se închinau la ele. Dar, Dumnezeu l-a izbăvit de această rătăcire printr-un călugăr care, strigându-l pe nume fără să-l cunoască, l-a povăţuit pe el în dreapta credinţă. Deci, lăsând el cinstea şi mărirea, după 24 de ani în slujbă ostăşească, s-a retras în muntele Olimpului, trăind în post şi rugăciune şi în tot felul de nevoinţe. Învăţând pe de rost Psaltirea a primit de la Hristos darul de a trece râul pe deasupra apei şi darul de a se înălţa de la pământ în timpul rugăciunii. La sfârşitul vieţii s-a aşezat într-o chilie lângă mănăstirea sa, pe muntele Antida şi a avut fericirea de a fi părtaş la biruinţa cinstirii sfintelor icoane (843). S-a mutat la Domnul la vârsta de 94 de ani.
