Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfântul Ierarh Averchie, Episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii; Sfinţii 7 tineri din Efes
Sfântul Averchie a fost episcop în cetatea Ierapole din Frigia şi a trăit pe vremea împăratului Marc Aureliu (161-180), când creştinii erau puţini la număr, în comparaţie cu închinătorii la idoli. În timpul unui praznic păgânesc, Episcopul Averchie s-a aprins de râvnă şi a sfărâmat idolii. Pentru aceasta preoţii păgâni îl căutau să se răzbune, iar episcopul a ieşit să predice Evanghelia în mijlocul cetăţii. Acolo a vindecat cu puterea lui Hristos trei tineri munciţi de duhuri necurate. Aceste minuni au făcut poporul să creadă în Hristos. Tot Averchie a vindecat-o pe fiica împăratului, Lucilia, nevoind să primească în schimb decât hrană pentru săracii şi bolnavii din Ierapole. Sfântul Averchie a călătorit apoi în Siria şi Mesopotamia, aducând împăcare între Bisericile tulburate din pricina ereziilor, pentru care a şi fost supranumit „cel întocmai cu Apostolii”. Tot în această zi pomenim pe cei şapte tineri din Efes: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Antonin, Exacustodian şi Constantin, care au trăit în timpul împăratului Deciu (250-253), dar au rămas vii, în adormire, într-o peşteră, timp de două sute de ani, când au ieşit de acolo în vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450), încredinţându-se toţi de învierea morţilor.
