Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sfântul Mucenic Polieuct; Sfântul Cuvios Eustratie; Sfântul Ierarh Petru, Episcopul Sevastiei
Sfântul Mucenic Polieuct (†255) a trăit pe vremea împăraţilor Deciu (249-251) şi Valerian (253-260) şi era ostaş de seamă în Meletina Armeniei. El făcuse legământ cu prietenul său, Mucenicul Nearh, să rămână tari în credinţa în Iisus Hristos Domnul, neţinând seama de prigoana care s-ar abate peste creştini. Deci, nu de multă vreme, ieşise poruncă împărătească pentru prinderea tuturor creştinilor şi silirea lor să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor. Şi era aspră porunca împăratului, că oricine nu se lepăda de credinţa sa şi nu se închina idolilor era osândit la înfricoşătoare chinuri şi chiar la moarte. Fericitul Polieuct era de curând creştinat şi ardea de dorinţa de a mărturisi şi de a-şi vărsa sângele pentru Hristos. Îndată ce a fost prins, el a mărturisit cu îndrăzneală credinţa cea adevărată, fiind supus la nenumărate chinuri. Pe toate acestea el le socotea ca pe nimic. Şi i se făgăduiau funcţii înalte şi multă cinste de către dregător, care era socrul său, şi-l rugau soţia şi copiii lui, cu lacrimi fierbinţi, să se lepede de Hristos, ca să nu fie omorât. Dar Sfântul Polieuct a rămas tare şi neschimbat în mărturisirea credinţei lui, motiv pentru care a fost osândit la moarte prin decapitare. Mergând spre locul de osândă, îi îndemna pe toţi să se lepede de idoli şi să creadă în Hristos. Primindu-şi sfârşitul prin sabie, trupul său a fost luat în taină de creştini şi îngropat cu cinste în pământul ţării sale.
