Sfinţii 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei

În cetatea Nicopole din Armenia, pe timpul împăratului Liciniu (308-321), creştinii erau prinşi şi omorâţi. Credinţa în Hristos-Domnul luminase în acel oraş şi cugetele căpeteniilor, între care se aflau: Leontie, Mavrichie, Daniil, Antonie şi Alexandru. Aceştia, fără vreo teamă, îşi arătau credinţa lor în Mântuitorul Iisus Hristos, iar pentru aceasta au îndurat chinuri pe care numai o minte rătăcită le putea născoci, iar împreună cu ei au pătimit alţi 40 de creştini. Deci, păgânul împărat Liciniu a dat poruncă prin toată stăpânirea sa ca toţi creştinii cei ce nu vor voi să se închine zeilor să fie munciţi şi pierduţi cu felurite morţi, iar averile lor să se ia spre zidirea capiştilor idoleşti şi a băilor şi pentru înnoirea cetăţilor. Cei 45 de creştini, adunându-se laolaltă, s-au sfătuit ca să nu aştepte până ce vor fi prinşi de păgâni, ci singuri să meargă de voie la judecată şi, mărturisind numele lui Hristos, să se dea la muncire. Şi ducându-se toţi împreună, au stat înaintea lui Lisie, ighemonul ţării Armeniei, şi au mărturisit că sunt creştini. Iar ighemonul, mirându-se de împreună-învoirea a atât de mulţi oameni şi de curajul lor, i-a întrebat pe ei, zicând: „De unde sunteţi şi cine v-a învăţat pe voi să nu vă închinaţi zeilor noştri?” Atunci, Sfântul Alexandru a zis: „De aici suntem. Unii din cetate, iar alţii de prin sate, însă pământul acesta este patria noastră, iar Tatăl nostru este Hristos Cel din ceruri. Acela ne-a învăţat pe noi să nu ne închinăm nici mincinoşilor zei surzi şi muţi, nici lucrului făcut de mâini omeneşti”. Auzind acestea, ighemonul i-a condamnat la moarte. Astfel au primit neveştejitele cununi mucenicii lui Hristos, sfârşindu-şi prin foc viaţa lor pământească.