Sfântul Mucenic Caliopie (†304) a trăit pe vremea împăratului Maximian (286- 305) şi era din Perga Pamfiliei. Mama sa, Teoclia, l-a crescut în dreapta credinţă şi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. În timpul prigoanei împotriva creştinilor, el dorea să îndure chinuri pentru mărturisirea lui Hristos. „Văzând Caliopie urgia ce se abătuse asupra creştinilor, s-a înfăţişat de bună voie înaintea dregătorului Maxim, în cetatea Pompeiopole din Cilicia, şi a mărturisit că se închină lui Hristos, cu toate că ştia ce vifor de mânie avea să stârnească asupra sa. Drept aceea, pentru dragostea lui Dumnezeu cel viu, a îndurat bătăi, a fost tras pe roată şi ars pe pântece cu făclii aprinse şi apoi aruncat în temniţa, cu carnea trupului său sfărâmată şi atârnând în bucăţi” (Proloagele). Mama lui i-a fost tot timpul alături întărindu-l în suferinţele îndurate pentru credinţa creştină. Mai-marele cetăţii, văzând că Sfântul Caliopie nu poate fi înduplecat să renunţe la credinţa în Hristos, a ordonat să fie răstignit. „În Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, îndurerata maică l-a rugat pe crudul tiran să îngăduie să fie răstignit, dar cu capul în jos, ca fiul ei să-şi arate astfel dragostea şi smerenia faţă de Jertfa Domnului Hristos” (Proloagele). Dregătorul i-a împlinit rugămintea, iar Sfântul Caliopie a fost răstignit a doua zi, în Vinerea Mare, dându-şi sufletul în mâinile Mântuitorului. Când a fost pogorât de pe cruce, mama Sfântului Caliopie a îmbrăţişat trupul fiului ei şi a rugat pe Dumnezeu să nu o despartă de el. După această rugă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată împreună cu fiul ei.
Sfinţii doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, cei din Asia
Aceşti sfinţi erau din Asia, din părţile Ciliciei, din tată păgân şi mamă creştină, al cărei nume era Teodota. Trebuie să se facă deosebirea între aceştia şi alţi doi Sfinţi Cosma şi Damian, care erau din Roma şi care se prăznuiesc în fiecare an la 1 iulie. Mama lor, rămânând văduvă, i-a trimis la şcoli înalte, unde au dobândit cunoaşterea medicinei. Dar, prin harul lui Dumnezeu, au primit şi darul de a tămădui orice suferinţă sufletească şi trupească, fiind de folos atât oamenilor, cât şi dobitoacelor. Ceea ce îi uimea pe toţi oamenii era împotrivirea lor de a primi vreo răsplătire pentru osteneala lor cu cei bolnavi, căci nu tămăduiau pentru plată sau ca să adune bogăţii, ci din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Singura lor plată era ca cel tămăduit să creadă în Hristos Iisus, de la Care îi venea tămăduirea. Pentru această purtare au fost numiţi „doctori fără de arginţi” sau „doctori fără de plată”. Astfel petrecându-şi viaţa, cu pace, în dreapta credinţă s-au săvârşit.
