Duminica a patra din perioada Triodului ce precede Postul Mare ne pune înainte tema izgonirii lui Adam din Rai pentru nepostire, iar noi suntem îndemnaţi la postire pentru mântuire. Sinaxarul ne spune că pomenirea acestui eveniment biblic de la începuturile umanităţii este pusă înainte de Postul de 40 de zile pentru a ne arăta cât de important este postul în viaţa noastră: „Părinții ne-au pus în față pe Adam cel întâi-zidit ca să ne arate lămurit, întâi, ce mare rău a săvârșit pentru că n-a postit, al doilea, că de atunci răul a fost introdus și în firea noastră și, al treilea, că cea dintâi poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor este porunca postului”.
Primul om creat de Dumnezeu este Adam. Din el Creatorul a făcut femeia, pe care după cădere Adam a numit-o Eva. Ei sunt protopărinţii neamului omenesc. „Omul a fost creat între stricăciune și nestricăciune, spre a dobândi pe aceea spre care va înclina prin voință” (Sinaxar).
După crearea primilor oameni, Dumnezeu i-a aşezat „în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea 2, 15) şi le-a dat poruncă să nu mănânce „din rodul pomului celui din mijlocul Raiului” (Facerea 3, 3), pentru că vor muri. La îndemnul femeii sale Adam mănâncă din acest pom şi pierde Raiul, cunoscând moartea. „Pricina tuturor relelor din viața noastră este călcarea poruncii și căderea lui Adam din pricina gustării din pomul cunoștinței binelui și răului” (Sinaxar).
Imnografia Triodului subliniază crearea şi căderea omului prin exprimarea directă a lui Adam, care mărturiseşte prin textul imnografului inspirat: „Făcătorul meu, Domnul, luând țărâna din pământ şi însufleţindu-mă cu suflare de viaţă, m-a făcut viu şi m-a cinstit a fi stăpânitor pe pământ tuturor celor văzute şi locuitor împreună cu îngerii. Iar Satana înşelătorul, lucrând cu şarpele ca printr-o unealtă, m-a amăgit prin mâncare, şi de mărirea lui Dumnezeu m-a osebit şi m-a dat morţii celei mai de dedesubt în pământ. Ci Tu, ca un stăpân şi îndurat, iarăşi mă cheamă”.
Ieromonahul Makarios Simonopetritul scrie în Triodul explicat că „Satana”, fiind „gelos pe demnitatea împărătească a lui Adam şi nevrând să vadă un om ducând pe pământ viaţă îngerească, a propus Evei, prin intermediul şarpelui, îndumnezeirea, sugerându-i în viclenia sa rodul plăcerii. Îndemnat la rândul său de cuvintele femeii, Adam a gustat rodul îndumnezeirii mincinoase şi, preferând desfătarea trupului contemplaţiei dumnezeieşti, a făcut din aceasta obârşia şi principiul idolatriei. Abdicând de bunăvoie de la vocaţia sa divină, el a fost numaidecât dezbrăcat de Lumina care-i acoperea goliciunea şi a fost izgonit din Rai. Pentru Părinţi, ca şi pentru autorii Triodului, consecinţa esenţială a căderii lui Adam şi a izgonirii sale din Rai este moartea: stricăciunea şi caracterul pătimaş (coruptibilitatea şi pasionalitatea) legate de acum de natura umană”.
Prin căderea lui Adam întreg neamul omenesc suferă consecinţa neascultării sale, moartea. În gândirea patristică bizantină moartea nu are sensul unei pedepse, ci „pare mai degrabă un efect suplimentar al milostivirii dumnezeieşti care pune astfel o limită extinderii păcatului, împiedicându-l să devină nemuritor” (Ieromonahul Makarios Simonopetritul).
Omul devine muritor ca o consecinţă a păcatului protopărinţilor Adam şi Eva, întreaga creaţie fiind afectată de căderea primilor oameni: „Soarele razele şi-a ascuns, luna cu stelele în sânge s-a schimbat, munţii s-au înfricoşat, dea-lurile s-au cutremurat, când s-a închis Raiul ieşind din el Adam...” (Slavă la Litie, Triod)
Sfântul Simeon Noul Teolog dezvoltă acest text imnografic teologhisind în Discursul teologic: „Prin urmare, văzându-l (pe Adam) ieşind din Rai, toată creaţia adusă de Dumnezeu din nefiinţă n-a mai vrut să se supună celui ce călcase porunca: soarele n-a mai voit să strălucească, luna n-a mai suportat să lumineze, astrele n-au mai putut fi văzute de el, izvoarele nu mai voiau să ţâşnească, râurile nu mai voiau să curgă. Aerul voia să se contracte şi să nu mai dea răsuflare celui răzvrătit, fiarele şi toate animalele pământului, văzându-l gol de slava dinainte şi dispreţuindu-l, s-au înfuriat toate de îndată împotriva lui, cerul s-a pus în mişcare ca să cadă cu dreptate peste el şi pământul nu mai rabdă să-l poarte în spate. Deci ce face Dumnezeu Cel ce a zidit toate şi l-a plăsmuit şi pe el, Care a cunoscut mai înainte de zidirea lumii că Adam avea să calce porunca? Cu puterea, milostivirea şi bunătatea Sa le reţine pe toate, opreşte pornirea tuturor făpturilor şi le supune pe toate de îndată acestuia ca şi mai înainte, pentru ca slujind omului pentru care a fost făcut, deşi a ajuns stricăcioasă pentru cel stricăcios (omul), atunci când acela se va înnoi iarăşi şi se va face spiritual, nestricăcios şi nemuritor, eliberându-ne din robie, şi creaţia cea supusă de Dumnezeu celui răzvrătit şi care a slujit acestuia să fie reînnoită împreună cu el, să fie făcută nestricăcioasă şi să ajungă toată spirituală; căci aceasta a hotărât mai înainte Dumnezeu şi Domnul Cel mult-milostiv mai înainte de întemeierea lumii” (Triodul explicat, p. 40).
Izgonirea lui Adam din Rai înseamnă pierderea acestui loc din Eden pentru el şi toţi urmaşii săi. Odată cu căderea lui, Raiul este închis pentru om: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare să păzească drumul către pomul vieţii” (Facerea 3, 24). Iar Sinaxarul ne spune: „Adam, după ce a călcat porunca, după ce s-a îmbrăcat cu trup muritor și și-a primit blestemul, a fost izgonit din Rai. Dumnezeu a poruncit ca sabia de foc să păzească poarta Raiului. Adam, stând în fața Raiului, plângea că a fost lipsit de atâtea bunătăți din pricină că n-a păzit postul”.
Cel care deschide Raiul pentru Adam şi urmaşii lui este Hristos Domnul, Noul Adam. El prin Jertfa Sa de pe Cruce a izbăvit neamul omenesc de blestemul păcatului primilor oameni, iar prin Pogorârea Sa la iad a zdrobit porţile acestui loc de chin şi i-a scos pe Adam şi drepţii din vechime şi i-a dus în Rai, pe care l-a deschis cu slăvita Lui Înviere.
Duminica ce urmează ne îndeamnă să parcurgem timpul binecuvântat al Postului Mare părăsind prin asceză unită cu pocăinţa păcatul şi aşa să fim pregătiţi pentru a fi martori la Sfintele şi Mântuitoarele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos din Săptămâna Mare (culmea postirii noastre), prin care am fost izbăviţi de păcatul strămoşesc al lui Adam. La capătul postirii noastre pe care o începem luni să ne bucurăm de Învierea Domnului care ne-a deschis Raiul închis de nepostirea lui Adam.
