Sfântul Ștefan este, poate, unul din cele mai enigmatice personaje din Noul Testament. Ne-am aștepta să fi fost amintit mai des în scrierile Noului Legământ tocmai pentru rolul fundamental pe care l-a jucat în istoria primei comunități creștine. Însăși personalitatea Sfântului Arhidiacon Ștefan era edificatoare, căci „făcea minuni și semne în popor” (Fapte 6, 8), fiind „bărbat plin de credință și de Duh Sfânt” (Fapte 6, 6). Numele său, ca și al primilor diaconi aleși de către Sfinții Apostoli, nu era de origine ebraică, ceea ce ne trimite cu gândul că, deși erau rânduiți pentru a ajuta comunitățile de creștini care proveneau din neamul evreilor, ei erau de origine greacă (iudei eleniști) sau proveneau din familii care intraseră deja în contact cu civilizația și cultura greacă.
Din lectura capitolelor 6 și 7 din cartea Faptele Apostolilor vedem că membrii unor sinagogi din Ierusalim aveau nu orice fel discuții cu Ștefan, „sfădindu-se (συζητέω)”, nota Sfântul Evanghelist Luca (Fapte 6, 9), cel mai probabil cu privire la interpretarea Scripturii, după cum comenta exegetul Bart J. Koet.
Sfântul Ștefan, un nou Moise?
Imnografia și iconografia ortodoxă îl portretizează pe Sfântul Arhidiacon Ștefan ca un înger, plecând de la faptul că acuzatorii întâiului mucenic, „toţi cei care şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger” (Fapte 6, 15). În paralelele rabinice, atunci când chipul unui om este asimilat cu fața unui înger acest fapt nu este niciodată legat doar de viziunea realităților cerești, ci mai degrabă este semnul unei dispoziții deosebite. În această linie, mențiunea că fața lui Ștefan era ca fața unui înger denotă faptul că el este inspirat de Dumnezeu în timp ce era dus în fața sinedriului. Întreg capitolul 7 este rezervat de Sfântul Evanghelist Luca apologiei pe care Sfântul Ștefan o are în fața acuzatorilor și judecătorilor săi, plecând, după cum aminteam, de la interpretarea Scripturii. Exegeții biblici au identificat în structura cuvântării Sfântului Arhidiacon Ștefan patru părți în care este cuprinsă întreaga istorie a lui Israel, plecând de la Avraam (versetele 2-7), ajungând în perioada robiei egiptene la Iosif (versetele 9-16), continuând cu Moise (versetele 20-43) și încheind cu construcția templului din perioada lui Solomon (versetele 44-50). Merită amintit faptul că Sfântul Ștefan folosește ca argumente citări din Primul Legământ în care Dumnezeu vorbește la prima persoană (versetele 42b-43 - „Voi, cei din casa lui Israel, Mi-aţi adus, oare, jertfe şi prinoase în pustiu, vreme de patruzeci de ani?”, o citare din cartea prorocului Amos 5, 25 și versetele 49-50, citând tot din prorocul Isaia). Istoria poporului ales conform cuvântării Sfântului Ștefan cuprinde inevitabil și momentele de idolatrie sau, mai bine spus, eșecul poporului lui Israel în a-și îndeplini vocația este în strânsă legătură cu idolatria (versete 39-43) din deșert și de revenirea la credința în Dumnezeu prin construirea templului din perioada lui Solomon (44-50). Așadar, istoria poporului ales și interpretarea acesteia sunt însoțite de mărturii biblice, dar tonul narativ de până la versetul 34 este schimbat într-unul de acuză (versetele 35-53).
Moise este cel mai important personaj din istoria lui Israel dacă ar fi să judecăm după spațiul narativ din evenimentele amintite de Sfântul Arhidiacon Ștefan. Fariseii se numeau pe ei înșiși fii ai lui Moise (Ioan 9, 28), iar părintele credinței, Avraam, în convorbirea cu bogatul nemilostiv amintește de „Moise și de proroci” (Luca 16, 31), iar Hristos Domnul în drumul spre Emaus le tâlcuiește celor doi ucenici „din Moise și de la toți prorocii” (Luca 24, 27). Prin conținutul lor, în cuvântarea Sfântului Ștefan, cele două părți ale versetului 35 nu fac altceva decât să recapituleze cu un accent nou cele două episoade amintite în versetele 23-29 și 30-24: Moise, fiind respins de frații săi (35a), primește din partea lui Dumnezeu sarcina de a-i elibera pe conaționalii săi din robia egipteană. Arhidiaconul Ștefan, aidoma lui Moise, și el a fost respins de evrei. Iar discursul Sfântului Ștefan ni-l arată în această ipostază, de om care, având o chemare aparte, joacă un rol fundamental în istoria comunității Bisericii primare.
Vechiul Testament Îl prevestește pe Hristos
Părintele André Scrima nota în comentariul său la Evanghelia după Ioan că „întregul Vechi Testament este așteptare a arătării slavei lui Dumnezeu. Și, iată, această așteptare se împlinește acum, căci Evanghelia după Ioan proclamă prezența lui Dumnezeu, a sfințeniei, vieții și luminii Lui. Omul, înainte de venirea Fiului lui Dumnezeu, nu era purificat lăuntric, ci Dumnezeu îl cârmuia din afară”. Slava lui Dumnezeu este un termen-cheie din cuvântarea întâiului mucenic, lucru evidențiat de Sfântul Evanghelist Luca la începutul - „Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam” (Fapte 7, 2) și la finalul apărării Sfântului Ștefan - „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 55). Doxa (δόξα) limba greacă sau kabod în limba ebraică acoperă prin înțelesurile lor aceleași idei. Kabod (rădăcina kdb) înseamnă a fi greu, ceea ce dă, în esență, greutate, considerație, prestigiu. Când vine vorba de un lucru creat, kabod are semnificațiile de splendoare, bogăție, fast, abundență, fericire, putere sau onoarea ce rezultă din această splendoare (în acest ultim caz, kabod stă în antiteză cu josnicia, lipsa de noblețe). Când vorbim despre kâbôd cu privire la Dumnezeu, el este înțeles ca manifestare a prezenței divine în nor, în Tabernacol sau în templu. De asemenea, are sensul de revelația atributelor divine în creație sau în istorie sau chiar ființa divină însăși. Nu în ultimul rând, kabod-ul poate fi cinstea, slava pe care o dăm sau ar trebui să o dăm lui Dumnezeu datorită transcendenței Sale. Dumnezeul slavei primește slavă din partea oamenilor, iar Sfântul Ștefan, plin de Duh Sfânt, avea chipul ca al unui înger, de unde se poate deduce că martirul este un om care s-a învrednicit să vadă slava lui Dumnezeu, dar, în același timp, Îl mărturisește și Îl slăvește pe Dumnezeu.
Sfântul Ștefan prin intermediul relatării lucane amintește de faptul că Moise a primit legea prin intermediul îngerilor (Fapte 7, 31, 38 și 53). Sfântul Evanghelist Luca spune că Ștefan avea fața de înger (Fapte 6, 15) și că a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7, 55). Analizând cuvântarea întâiului mucenic am putea spune că rolul îngerilor ar fi următorul: Dumnezeu, prin mâna îngerului, l-a pus pe Moise domn și răscumpărător (Fapte 7, 35b), îngerul i-a vorbit lui Moise pe Muntele Sinai (7, 38) și i-a dat Legea (7, 53). Psalmistul David spune și el despre locul sălășluirii slavei lui Dumnezeu (Psalm 25, 8), iar prorocul Isaia amintește de faptul că îngerii văd slava lui Dumnezeu de care este plin tot pământul (Isaia 6, 1-3). În scrierile Noului Testament găsim că Isaia a văzut slava lui Dumnezeu (Ioan 12, 41), iar prologul ioaneic stipulează faptul că apostolii au văzut slava Logosului înomenit (Ioan 1, 14).
Tot Sfântul Arhidiacon Ștefan schimbă radical relația dintre evrei și creștini. De aici încolo nu mai putem vorbi propriu-zis de o relație, ci de ruptura acesteia, de o despărțire a creștinilor de predaniile, de ethosul legii lui Moise, lucru consfințit și prin hotărârea Sinodului Apostolic de la Ierusalim din 49/50: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi!” (Fapte 15, 28-29; a se vedea și Galateni 2). Misiunea Sfântului Ștefan, în narațiunea lucană din Faptele Apostolilor, nu a avut doar un scop de mărturisire a lui Hristos și a sensului istoriei poporului ales și a Vechiului Legământ, ci l-a pregătit oarecum pe Sfântul Apostol Pavel, Apostolul neamurilor: „Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul” (Fapte 7, 58), ceea ce înseamnă că „Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui” (Fapte 8, 1).
Mărturia Sfântului Arhidiacon Ștefan este nu doar un model de interpretare a Vechiului Testament, ci un îndemn efectiv la trăirea și mărturisirea credinței în Hristos cel Înviat și Înălțat de-a dreapta Tatălui pentru ca fiecare creștin prin asumarea vocației sale să poată spune că „după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu” (Romani 7, 22).
