Atitudinea omului față de propria singurătate, criteriu de maturitate duhovnicească

Chiar și înconjurat de grija și dragostea celor apropiați, în boală omul este cu Dumnezeu. Nimeni, oricât s-ar strădui, nu poate simți, înțelege și împărtăși până la capăt durerea lui, frica lui, disperarea lui. Acceptarea bolii și a singurătății cere de la om forță, bărbăție și smerenie. Pe unii bolnavi încep să-i irite oamenii care posedă o sănătate solidă, mai ales dacă aceștia nu și-o apreciază și nu și-o cruță. Pe lângă iritare, câteodată apare invidia ori se accentuează sentimentul propriei inferiorități, propriei neputințe. Dependența de alții, provocată de propria neajutorare și de neputința de a schimba ceva, îi duce pe mulți la depresie și deznădejde, iar pe unii la înrăire.

Boala poate deveni o adevărată încercare pentru întreaga familie atunci când cel ce s-a îmbolnăvit se chinuie și îi chinuie și pe ceilalți. Un tablou diferit se formează atunci când omul este în spital, alături de persoane cu aceeași boală ca a lui, fiind îngrijit nu de rude, ci de personalul medical specializat, care se pricepe să reacționeze în mod corect la capriciile și oscilațiile dispoziției sufletești a pacienților; în pofida diagnosticelor similare, vecinii de salon se pot deosebi mult în ce privește frământările sufletești, senzațiile fizice și emoțiile. Rămânând singur cu gândurile și cu frământările sale, omul își simte singurătatea cu atât mai acut cu cât i se pare mai tragică situația, deoarece prin prisma fricii și durerii e greu să vezi tabloul obiectiv. Unii preferă să tacă ori să vorbească despre orice, numai nu despre ceea ce de fapt îi frământă pe toți: despre boală și despre posibilul deces. Oamenii renunță astfel la posibilitatea de a depăși măcar puțin singurătatea, de a plânge împreună, de a face anumite bilanțuri, de a apuca să-și spună unul altuia lucruri importante, de a-și lua rămas-bun și de a se ierta. Pot fi observate două extreme în care cad cei care s-au îmbolnăvit. Prima este atunci când omul nu poate să se mai gândească și să mai vorbească despre nimic altceva decât despre boala sa. A doua extremă este să ascunzi, să treci sub tăcere boala, să te închizi în tine, să trăiești totul în singurătate, ca să nu atragi atenția și să nu-i întristezi pe cei apropiați. Pe lângă faptul că trebuie să rămână cinstit până la capăt cu el însuși și cu ceilalți, este important ca bolnavul să-și păstreze credința și dragostea de viață. Potrivit spuselor rectorului Institutului de psihologie creștină, părintele protoiereu Andrei Lorgus: prima încercare duhovnicească - una evidentă - care-l așteaptă pe om în boală este verificarea tenacității, a dragostei de viață, a bucuriei simțirii propriei existențe. Boala pune la îndoială toate aceste lucruri. Este nevoie de efort duhovnicesc, de nevoință duhovnicească, de statornicie în credință și de trezvie a voinței pentru a-ți păstra credința tenace și autopercepția iubitoare de viață (pr. Andrei Lorgus, Cartea despre fericire, Ed. Sofia, 2017, p. 122).

Singurătatea omului în fața morții

Trăirea singurătății în pragul morții poate deveni chinuitoare și insuportabilă dacă omul nu crede că moare doar trupul lui, iar sufletul lui trece în veșnicie, deoarece a fost făcut nemuritor de către Dumnezeu. Antonie de Suroj observa că nu trebuie să-l pregătim pe om pentru moarte, ci trebuie să-l pregătim pentru Viață - pentru Viața veșnică, deoarece atunci omul crede că moartea este pentru el sfârșitul a toate, nu începutul a ceva nou, necunoscut, dar legat de nădejdea Învierii, poate fi cuprins de groaza lipsei de ieșire din situație, fatalității, neființei. În agonie, în amara singurătate a bolii și a bătrâneților, omului i Se poate descoperi Dumnezeu. În această singurătate desăvârșită se poate întâlni cu sine însuși, cu îngerul său păzitor și cu Hristos Domnul. Mai mult decât orice, omul vârstnic, singur și bolnav are nevoie de prezență și mărturie, co-existență și împreună ființare. Nu îi trebuie consolare, milă, speranță de supraviețuire. Adeseori bolnavul vârstnic a obosit deja atât de mult, încât nici nu dorește să revină la viață, ci își ia rămas-bun și se desparte. Mitropolitul Antonie al Surojului afirma: Atunci când Îl vor vedea pe Dumnezeu și vor vedea Dragostea, până și cei ce nu-L cunosc vor cădea cu fața la pământ și Îi vor spune faptul că pe Tine Te-am căutat toată viața mea! Acesta este dorul de dragoste care trăiește, conștientizată sau nu, în fiecare din noi. Este foarte important să i se transmită cumva omului propria experiență sau încredințarea de această Iubire, pentru a-i îndepărta frica de moarte și de trecere. Singurul lucru pe care putem să-l facem atunci când omul stă înaintea morții este să-l ajutăm să afle treptat că Veșnicia există și că întâlnirea cu Hristos Domnul va avea loc (Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Ed. Libris, 2010, p. 88).

Această situație este o încercare pentru credința noastră personală, fiindcă la un moment dat tocmai mărturia noastră, mărturisirea noastră, poate deveni treapta pe care sprijinindu-se omul va putea deja să iasă singur în întâmpinarea Domnului. Numai atunci frica de moarte poate slăbi și chiar dispărea, iar atunci când nu ai credință, când nu știi la ce să te aștepți, bineînțeles că frica nu poate fi evidentă. Important este să ținem minte și următorul lucru: rugăciunea celor ce îl iubesc, mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu îl ajută pe om în timpul bolii și al trecerii în lumea cealaltă, dar a-l păstra în inima ta pe cel bolnav, a te ruga lui Dumnezeu din tot sufletul pentru el este un mare efort, este o lucrare duhovnicească dificilă, care necesită liniște și concentrare interioară. Din păcate, în zilele noastre, puțini sunt cei care conștientizează necesitatea și impor­tanța acestei misiuni de a purta grijă pentru cei vârstnici, pentru cei aflați în singurătate și pentru cei bolnavi din spitale sau de la patul de suferință. În încheiere redau un citat de la părintele Serghie Kulikov despre bătrânețe: Bătrânețea este un rezultat inevitabil al vieții noastre. Omenirea îmbă­trâ­nește, lumea îmbătrânește, toate acestea sunt firești. Poate că au fost nefirești în lumea zidită de Dumnezeu așa cum era ea atunci, la început, dar sunt firești în lumea noastră. Și atunci, de ce să ne temem? Eu lucrez cu bătrânii și nu pot spune că sunt foarte mulți oameni care să trăiască rău de tot la bă­trâ­nețe... pe unii, dimpotrivă, bătrânețea îi înfru­musețează! În primul rând, prin înțelepciune, iar în al doilea rând, printr-o sinceritate copilărească, fiindcă mulți oameni devin la bătrânețe mult mai simpli, mai liniștiți decât erau în tinerețe... iar dacă și în tinerețe au trăit în pace cu Dumnezeu, cu cei din jur, atunci când trec un anumit hotar al vârstei se luminează - aceasta este bătrânețea bună. Iar despre sfinți se poate spune că pentru ei bătrânețea a fost apogeul întregii vieți (pr. Serghie Kulikov, Despre bătrânețe, Ed. Agapis, 2019, p. 67).