Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Cetatea Ierihonului și întoarcerea lui Zaheu

Cetatea Ierihonului și întoarcerea lui Zaheu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica

Adeseori, ascultând cuvintele Sfintelor Evanghelii, auzim despre istoria cetății și a evenimentelor din Ierihon. Era un loc important al Țării Sfinte, inclusiv pe vremea când s-a propovăduit Cuvântul ziditor. Pentru Mântuitorul și Apostolii Săi, acest loc avea o anumită reverberație. Multe minuni fuseseră săvârșite aici, motiv pentru oameni să-și arate recunoștința față de ocrotirea dumnezeiască și să-și schimbe modul de viețuire. Nu la fel s-a întâmplat în Capernaum sau în cetățile dimprejur, fapt pentru care Mântuitorul a deplâns starea lor de decădere spirituală.

Ierihonul era un important punct de trecere din Galileea către Cetatea Ierusalimului. În multe dintre călătoriile Sale, Mântuitorul S-a oprit acolo, arătându-Şi milostivirea față de cei neputincioși, bolnavi, orbi și mai ales față de un om care se afla într-un moment de cotitură al vieţii sale pe care l-a eliberat din starea sufleteas­că tenebroasă în care se găsea.

Ierihonul a fost numit orașul parfumurilor, al curmalelor, al aromelor, întotdeauna fiind văzut ca o grădină plină de roade. Denumirea are la bază două cuvinte canaanite: reah (aromă sau parfum) și iareah (lună). În șesurile Moabului, lângă Iordan, s-au întâmplat fapte minunate. Moise a văzut din înălțimile Muntelui Nebo, care este în fața Ierihonului, pământul pe care i l-a făgăduit Dumnezeu, iar dacă cetatea era fortificată când a venit Iosua, înseamnă că avea importanța ei.

Tradiția spune că în Ierihon creștea în timpurile vechi un arbust a cărui sevă avea un parfum special. Nici o altă aromă cunoscută atunci nu era atât de pregnantă. O altă tradiție locală afirmă că regina din Saba i-a dăruit lui Solomon mulțime de arome, printre care va fi fost și acea esență. Iar Iosif Flavius notează că medicamentul cel mai valoros se găsea doar în Iudeea. În cartea a doua a Cronicilor, Ierihonul a fost numit Cetatea Finicilor (2 Cronici 28, 15).

Deși se află în mijlocul pustiului, cetatea a beneficiat de două surse importante de apă, Izvorul lui Elisei, pe care l-a dres prorocul cu sare, și pârâul din care a băut apă altădată profetul Ilie Tes­viteanul. În vremurile noastre, mai ales în timpul secetos al verii, pârâul seacă. Iarna și pri­mă­vara el trimite din abundență apă peste pă­mântul Ierihonului. Așa s-au putut cultiva importante grădini de portocali, lămâi, bananieri, curmale, meri și alte feluri de specii și plante, care oferă o anumită bunăstare oamenilor truditori din greu pentru a cultiva grădinile.

Situată la 260 de metri sub nivelul mării, în plin pustiu, cetatea are o istorie de 12.000 de ani, după ce, până în urmă cu puțin timp, se vorbea de 10.000. Descoperiri recente arată că așe­za­rea este mult mai veche decât s-a considerat până nu demult.

Locuită din vremuri străvechi, cetatea a fost atribuită Tribului lui Veniamin, după ce israeliții au venit în Palestina, distrugând-o îndată ce Iosua Navi a înconjurat-o de șapte ori, în sunet de trâmbiță.

În acel loc au poposit profeții Ilie și Elisei, dar mai ales Mântuitorul Iisus Hristos. În anul 35
î. Hr., împăratul Marc Antoniu a oferit cetatea reginei Cleopatra a Egiptului, iar Irod cel Mare a devenit arendaș al teritoriului respectiv. Implicarea lui Irod în acest loc a fost benefică, cetatea cunoscând în timpul domniei lui o perioadă de înflorire. La Ierihon se afla cea de-a doua reședință regală, unde petrecea mai multe luni din timpul anului.

Temperaturile erau mult mai ridicate decât la Ierusalim.

Irod, care era idumeu de neam, și-a sfârșit zilele la Ierihon, iar înțelepciunea surorii sale a făcut ca acest rege crud și vărsător de sânge să nu suprime viața celor 500 de fruntași ai iudeilor închiși la Ierihon, crezând că pentru lacrimile vărsate la moartea lor poporul ar crede că îl plânge pe el. Oribila crimă nu a mai avut loc! Rămân altele, despre care istoria amintește, multe dintre fărădelegile lui fiind îndreptate față de cei din familie sau asupra unor colaboratori pe care îi suspecta în diferite moduri.

La începutul veacului al IV-lea, în vremea când s-a desfășurat Sinodul de la Niceea, Ierihonul avea o episcopie și un ierarh, bizantinii construind o nouă cetate în acest loc, iar în jurul ei au existat multe lavre, împăratul Justinian fiind și el printre ctitorii care au ridicat o biserică închinată Maicii Domnului. După o vreme, cetatea bizantină, dar și fosta reședință regală și-au pierdut din impor­tanță.

La începutul veacului al XX-lea, în vremea guvernării britanice, zona s-a reorganizat, mai ales prin cultivarea pământului și a grădinilor roditoare. În acea perioadă, găsind înțelegere de la cei care administrau zona, un grup de călugărițe românce s-a stabilit acolo, dobândind fiecare câte 1.000 mp, construindu-și locuințe, care erau de fapt chilii primitoare, unde poposeau românii când vizitau zona în condițiile grele de atunci. Printre pelerinii importanți ai perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial s-a numărat Sfântul Ioan Iacob, care s-a nevoit o vreme la Iordan și apoi în Pustiul Hozeva, aproape de Ierihon, precum și cunoscutul arhimandrit Cleopa Ilie, împreună cu însoțitorii săi de la Sihăstria, care a elogiat filoxenia călugărițelor românce și dragostea lor pentru a-L sluji pe Dumnezeu în pământ străin.

Vechea cetate a Ierihonului păstrează vestigiile unei îndelungate civilizații. Din păcate, multe dintre ele nu mai sunt, au rămas doar câteva pietre care dau mărturie despre ea, care a fost, după păreri avizate, prima cetate fortificată din lume.

Deosebit de grăitoare pentru cetatea Ierihonului din vremurile neotestamentare este întâlnirea Mântuitorului Hristos cu Zaheu, un exemplu tulburător de întoarcere de la întuneric la lumină, un om pe care nu l-a mai interesat bogăția, întrucât sufletul lui căuta Adevărul. Exemplul pe care ni-l oferă Zaheu după întâlnirea cu Mântuitorul, dragostea și dorința lui de a îndrepta lucrurile greșite până atunci sunt pilduitoare. Dacă a nedreptățit cu ceva, a întors împătrit, dar mai ales s-a bucurat că Domnul a poposit în casa și în sufletul lui…

Evanghelia Duminicii vameşului Zaheu ne vorbește despre întoarcerea unui om detestat în comunitate, care nu reușise să-și atragă simpatia celor din preajmă, care se afla sub stăpânirea romanilor, pe atunci adevărații conducători ai Țării Sfinte, cărora le aduna dările. Se afla într-un loc unde treceau adeseori dintr-o parte în alta negus­tori, călători și pelerini care mergeau spre Templul din Ierusalim, venind de departe, întrucât drumul de pe Valea Iordanului era între cele mai circulate drumuri ale vremii.

Cel mai grav păcat al cuiva, dincolo de toate care ar putea fi întâlnite, este tocmai producerea lacrimilor săracilor. Dacă cineva nedreptățește pe altul, lacrimile acelei persoane îl vor însoți mereu. Nedreptatea făcută de Zaheu a născut multe lacrimi în jurul lui. Mântuitorul a venit să șteargă lacrima de pe fața tuturor, atât a lui Zaheu, cât și a celor nedreptățiți de el.

În acele vremuri, vameșii erau așezați la marginea societății pentru nedreptățile lor. Poate că printre ei au fost și oameni buni, dar cei mai mulți purtau stigmatul răpirii, al nedreptății, al lucrurilor făcute împotriva semenilor. Pe ei îi sfătuia și prorocul Ioan la apa Iordanului: „Să nu faceți decât ceea ce vă este îngăduit să faceți”.

Mântuitorul, vorbind adeseori despre vameși, i-a arătat ca modele de întoarcere, precum în pilda despre cei doi care se rugau în templul din Ierusalim: unul era fariseu și celălalt vameș. Vameșul stătea deoparte, într-un ungher al templului, nici ochii măcar nu-i ridica din pământ, rugându-se și spunând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Vorbind despre cei care nu se îndreptau, despre frații care nu acceptau sfaturile altora, Mântuitorul le-a spus în cele din urmă ucenicilor: „Dacă nu vor asculta nici de voi, nici de Biserică, atunci să vă fie ca niște păgâni și vameși”. Erau asemănați cu păgânii pentru faptul că de multe ori faptele îi așezau alături de ei.

Întoarcerea lui Zaheu, dorința de a-L vedea pe Mântuitorul și faptele care au urmat întâlnirii sunt exemplul concludent de întoarcere, de căință, de schimbare a vieții.

Zaheu era mic de statură și nu reușea să-L vadă în mulțimea aceea pe Mântuitorul, care nu Se afla în Ierihon pentru prima oară. De aceea s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă. Făcând el un pas către Mântuitorul, Domnul a făcut către el 100 sau 1.000 de pași și, deși nu îl văzuse niciodată, i-a spus pe nume: „Zahee, coboară-te, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Evanghelia ne spune că L-a primit cu bucurie mare. Însă cei din cetate murmurau că Mântuitorul, Prietenul vameșilor și al păcătoșilor, cum a fost numit disprețuitor, a intrat să găzduiască tocmai la acest vameș desconsiderat. Faptele lui erau însă mai mari decât vorbele cărturarilor și ale fariseilor, decât împietrirea inimii lor.

Gestul lui Zaheu este rar în istorie. A dat jumătate din averea lui săracilor, iar celor care au fost nedreptățiți le-a întors împătrit.

Constituțiile Apostolice ne spun că Zaheu a părăsit vama, stăpânirea romană, cu îndeletnicirile de până atunci. A devenit însoțitor al Sfântului Apostol Petru în călătoriile lui și a ajuns, în cele din urmă, episcop în Cezareea Palestinei. Biserica îl pomenește în rândul sfinților, cu zi de cinstire la 20 aprilie, iar în Ierihon, unde a trăit o parte a vieții sale, la câteva ulițe depărtare de locul unde Mântuitorul l-a surprins în sicomor, se află o mănăstire coptă, cu câțiva călugări, în al cărei paraclis se află un fragment din moaștele Ierarhului Zaheu, model de întoarcere și de pocăință.

În zilele noastre, un copac mai tânăr amintește de întâmplarea minunată a întoarcerii fostului mare vameș din Ierihon.

Citeşte mai multe despre:   Zaheu Vamesul  -   Locurile Sfinte