În zestrea documentară a creștinismului timpuriu, culegerile de minuni ale sfinților ocupă un loc aparte. Primele astfel de colecții au apărut, se pare, în Apus, fiind rodul ostenelilor unor personalități eclesiastice de primă mărime: Fericitul Augustin în Africa și Sfântul Grigorie de Tours în Galia. Opera augustiniană De Civitate Dei (413-426) cuprinde, în capitolul opt al cărții a XXII-a, o prețioasă colecție de mărturii despre lucrarea harică a lui Dumnezeu prin sfinții martiri.
Prima parte a acesteia consemnează minunile săvârșite prin mijlocirea Sfinților Ghervasie și Protasie, ale căror sfinte moaște au fost descoperite de Sfântul Ierarh Ambrozie al Mediolanului, precum și a altor martiri. De o însemnătate aparte este cea de-a doua secțiune, dedicată minunilor Sfântului Întâi Mucenic și Arhidiacon Ștefan. Aflarea sfintelor sale moaște la Caphar Gamala, în anul 415, a constituit un moment de maximă importanță în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii. Părți din acestea au fost distribuite în diverse lăcașuri sfinte din Africa, cu precădere în zona Hipponei. Înmulțindu-se lucrările minunate prin aceste sfinte moaște, Fericitul Augustin a dispus întocmirea unor acte oficiale (libelli) pentru consemnarea minunilor. Aceste documente, de o valoare inestimabilă pentru literatura hagiografică și istoriografia bisericească, au constituit obiectul multor studii de specialitate. Nu mai puțin semnificativă, deși poate mai restrânsă ca circulație decât De Civitate Dei, este contribuția Sfântului Grigorie de Tours (540-594). În cărțile II-VI ale lucrării sale Miraculorum Libri, ierarhul din Galia consemnează minunile săvârșite la mormântul Sfântului Iulian din Brioude (cartea a II-a), precum și lucrările minunate ale Sfântului Martin, atât în bazilica sa din Tours, cât și în alte lăcașuri consacrate acestuia din regiunea Touraine (cărțile III-VI).
Acest tezaur hagiografic a influențat cel puțin în parte și literatura creștină răsăriteană. Constituite în jurul fenomenului taumaturgic, ele nu sunt simple documente istorice, ci mărturii ale continuității lucrării harice în Biserica primului mileniu creștin, relevând unitatea de credință și experiență duhovnicească a creștinismului și reflectând o viziune integratoare asupra vindecării, în care dimensiunea medicală era indisolubil legată de cea spirituală. În bogata tradiție literară a Bizanțului, relatările despre minunile sfinților ocupă un loc aparte. Când întâlnim în manuscrise titluri precum Minuni (Θαύματα) sau diverse variante ale sintagmei Istorisirea Minunilor (Διήγησις τῶν θαυμάτων, Θαυμάτων διήγησις, Διηγήσεις περὶ τῶν θαυμάτων), suntem în fața unui gen literar distinct, cu propriile sale reguli și subgenuri literare.
Acest tip de texte se diferențiază clar atât de biografiile sfinților (uitae), cât și de elogiile (ἐγκώμια) sau de simplele colecții de povestiri edificatoare. În tradiția manuscrisă, ele apar, de obicei, după viața sfântului sau după elogiul acestuia, fiind, de regulă, opera unui alt autor și aparținând unei perioade diferite. Este semnificativ faptul că această distincție literară își găsește ecoul și în arta sacră: începând cu sfârșitul secolului al XII-lea, apar așa-numitele icoane hagiografice, în care portretul central al sfântului este înconjurat de scene reprezentând minunile sale, ca o transpunere vizuală a colecțiilor scrise.
Spre deosebire de tradiția hagiografică occidentală, textele grecești despre minunile sfinților tămăduitori sunt mai puțin cunoscute în spațiul academic contemporan. Printre acestea, un loc aparte îl ocupă mărturiile despre lucrarea minunată a Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, păstrate în manuscrise bizantine de o deosebită valoare spirituală și istorică.
În tradiția sfinților tămăduitori din Imperiul Bizantin, Sfinții Cosma și Damian ocupă o poziție privilegiată, fiind cei mai cunoscuți doctori fără de arginți. Apelativul de anarghiri (ἀνάργυροι), care subliniază practica lor dezinteresată a medicinei, absolut fără nici o plată, a devenit definitoriu pentru identitatea lor hagiografică, fiind recunoscuți și cinstiți deopotrivă atât în partea orientală, cât și în cea occidentală a imperiului.
Documentele hagiografice atestă o triplă tradiție geografică a cultului lor, asociindu-i simultan cu spațiul roman, cu teritoriul peninsulei Arabice și cu regiunea Asiei Mici, ceea ce va permite să fie diferențiate cele trei familii de sfinți care poartă același nume: Sfinții Cosma și Damian din Roma (1 iulie), ce au fost martirizați, „fiind omorâți cu pietre de stăpânul lor care îi pizmuia”, Sfinții Cosma și Damian din Arabia, care, „cunoscând bine meșteșugul doftoricesc, mergeau din cetate în cetate și dintr-un sat în altul, tămăduind, fără să ceară plată”, care au suferit martiriul în timpul împăratului roman Dioclețian, și cei doi Sfinți Cosma și Damian din Asia (prăznuiți la 1 noiembrie), care „cunoșteau bine știința medicală” și „s-au săvârșit cu pace” (Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile Sfinților, vol. II: Luna octombrie, vol. III: Luna noiembrie, București, Ed. Sfântul Ioan Casian, 2014, pp. 233-234; pp. 9-10).
Amploarea cinstirii acestor sfinți este atestată de consistentul dosar hagiografic păstrat până în prezent. Pe lângă un corpus substanțial de texte encomiastice, tradiția manuscrisă ne-a transmis două colecții anonime de minuni redactate în limba greacă. Prezența unor elemente narative comune în aceste colecții sugerează existența unui fond tradițional împărtășit, oferind astfel cercetătorilor posibilitatea de a analiza atât procesul de transmitere și adaptare a narațiunilor hagiografice, cât și evoluția cultului acestor sfinți în diferite contexte cultural-geografice ale lumii bizantine.
Centrul principal al cultului acestor sfinți vindecători a fost sanctuarul Cosmidion din Constantinopol, a cărui activitate este documentată din secolul al VI-lea până la sfârșitul secolului al XV-lea. O particularitate importantă a acestor mărturii o constituie îmbinarea dintre aspectul duhovnicesc și cel medical. În jurul moaștelor Sfinților Cosma și Damian s-a dezvoltat o adevărată școală de vindecare, în care medicina vremii se împletea cu rugăciunea și postul. Bolnavii care veneau aici practicau așa-numita „incubație”: rămâneau peste noapte în biserică, așteptând în rugăciune arătarea și ajutorul sfinților tămăduitori.
Amploarea fenomenului taumaturgic de la Cosmidion este atestată de numărul mare de mărturii despre vindecări, multe dintre acestea fiind consemnate cu detalii medicale precise, care ne permit să înțelegem atât natura afecțiunilor, cât și modalitățile de tratament recomandate prin mijlocirea sfinților. Această bogată documentație, publicată pentru prima dată sistematic de Ludwig Deubner în 1907 (Ludwig Deubner, Kosmas und Damian. Texte und Einleitung [Cosma și Damian. Texte și introducere], Leipzig și Berlin, Teubner, 1907, lucrare ce a fost tradusă și în franceză de André-Jean Festugière în: Saint Thècle, saints Côme et Damien, saints Cyr et Jean (extraits), Saint Georges, Paris, 1971), rămâne o sursă esențială pentru înțelegerea rolului vindecător al harului în Biserica Ortodoxă.
Valoarea documentară a colecției de minuni de la Cosmidion este cu atât mai importantă cu cât ea se constituie într-una dintre primele mărturii sistematice despre cultul sfinților tămăduitori în Bizanț. Datând de la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea, această culegere cuprinde o serie de relatări anonime care oglindesc atât viața liturgică a Bisericii din Vlaherne, cât și experiența spirituală a credincioșilor care căutau vindecare.
Localizarea sanctuarului în afara zidurilor Constantinopolului, în cartierul Vlaherne de pe malul Cornului de Aur, nu a împiedicat dezvoltarea sa ca unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj din capitala imperială, acolo unde se afla și ilustra biserică a Maicii Domnului din Vlaherne.
Un aspect remarcabil al acestor texte este prezența lor, în număr de 24, într-o altă colecție grecească, de tendință monofizită. Acest fapt atestă răspândirea largă a cultului Sfinților Cosma și Damian, care depășea granițele confesionale ale epocii. Diferența de stil între cele două culegeri - una într-o greacă elegantă, cealaltă într-un stil mai simplu - sugerează adaptarea mesajului la diferite categorii de cititori.
Deși lipsesc reperele cronologice precise, relatările conțin numeroase detalii despre viața cotidiană din Bizanțul secolelor VI-VII, despre practicile medicale ale vremii și despre modul în care credința și medicina se împleteau în căutarea vindecării. Unele dintre aceste minuni prezintă paralele cu cele relatate în culegerile dedicate altor sfinți vindecători ai epocii, precum Sfinții Chir și Ioan, Sfântul Mina din Alexandria sau Sfântul Artemie, indicând existența unor tipare comune (τόποι) în literatura hagiografică bizantină dedicată sfinților tămăduitori. Relatările despre vindecările minunate de la Cosmidion se remarcă prin realismul lor, oferind o imagine vie a spiritualității bizantine, în care granița dintre natural și miraculos era foarte diafană. În această viziune, sfântul nu era o figură îndepărtată, ci un mijlocitor apropiat, prezent în mod concret în viața credincioșilor prin moaștele sale și prin lucrarea vindecătoare.
