Credinţa, condiţie primordială a purificării

Duminica a noua după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii)

Credinţa e primul pas în viaţa duhovnicească. „Credinţa e prin fire începutul virtuţilor.” Astfel, „binele, fiind sfârşitul virtuţilor, e concentrat înlăuntrul credinţei”. Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată¹.

De fapt nu se poate porni sistematic la nici o acţiune împotriva patimilor şi nu se poate pune începutul nici unei virtuţi dacă nu e prezentă credinţa ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinţă, iar frica de Dumnezeu presupune credinţa în Dumnezeu. E drept că înfrânarea şi peste tot viaţa virtuoasă întăresc la rândul lor credinţa, dar primul motor al acestora este totuşi credinţa. Mai înainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într-un fel oarecare să căpătăm în noi credinţa, întrucât credinţa o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine la care pornim. Astfel, începutul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toată viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci de o desfăşurare voită şi ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.

Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuţilor spre desăvârşire. Astfel şi credinţa e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voinţă de a crede, şi nu din voinţa de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil, prima încordare a voinţei noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nici o schimbare în bine a vieţii noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruinţă să creadă, să nu fi ajuns la putinţa de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede se datoreşte prezenţei unui har prealabil în noi. Căci, prin simpla voinţă a sa, omul n-ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el tinde să-şi închipuie că totul atârnă numai de voinţa lui, pentru ca să se accentueze necesitatea contribuţiei lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul că poate să vrea să creadă e un dar al credinţei, care însă nu-l sileşte să vrea numaidecât să creadă. Iar din momentul în care, vrând cineva să creadă, a ajuns să creadă de fapt, harul ascuns în el de la Botez, sau credinţa ca virtualitate, s-a trezit la actualitate prin faptul că omul şi-a dat contribuţia lui.

Deci, înainte de a porni pe drumul purificării, e necesar ca omul să-şi întărească credinţa primită la Botez, prin voinţă². Credinţa însă, fiind o raportare a mea la Dumnezeu, nu se poate întări decât începând să mă gândesc mai des la El, nu în mod teoretic, ca la o temă de reflecţie filosofică, ci ca la Cel de care eu depind în toate ale mele şi Care mă poate ajuta în insuficienţele mele. Dar gândul la Dumnezeu se concretizează, sau se întreţine, prin câte o scurtă şi deasă pomenire a Lui, făcută cu evlavie, cu sentimentul că depindem de El. Câte un asemenea cuvânt ne concentrează gândurile spre Dumnezeu sau spre Iisus Hristos, spre ce a făcut El pentru noi, ca bază pentru încrederea că ne va ajuta şi acum.

Iată de ce considerăm că Centuria lui Calist şi Ignatie a procedat foarte just aşezând la începutul întregului urcuş duhovnicesc credinţa ca dar al harului şi pomenirea numelui lui Iisus Hristos. „Începutul oricărei lucrări plăcute lui Dumnezeu este chemarea cu credinţă a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, odată ce El însuşi a spus: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (In. 14, 9). De aceea, toţi marii dascăli ai ascezei au învăţat că, înainte de orice altă lucrare şi preocupare bună, toţi, şi mai ales cei ce voiesc să intre în stadiul liniştei îndumnezeitoare şi să se consacre lui Dumnezeu, trebuie să se roage în Domnul şi să ceară de la El mila, fără să se îndoiască; „iar preasfântul şi preadulcele Lui nume să-l aibă ca obiect nelipsit de lucru şi de meditaţie şi să-l poarte neîncetat şi în inimă, şi în minte, şi pe buze, şi în el, şi cu el să respire, să trăiască, să doarmă, să vegheze, să se mişte, să mănânce”³.

Desigur, nu dintr-odată se poate ajunge la o asemenea pomenire continuă a lui Dumnezeu şi în special a numelui lui Iisus. Nici nu e bine să se ajungă prea repede, căci s-ar săvârşi atunci prea automat această pomenire. Ci e bine ca această pomenire a lui Iisus să se îndesească treptat, pe măsura obişnuirii sufletului cu concentrarea în gândul la Dumnezeu, cu creşterea lui în credinţă şi în dragoste de Dumnezeu. Dar e bine ca, chiar de la început, să se facă mai des pomenirea lui Dumnezeu, printr-un nume oarecare („Doamne”, „Iisuse”), sau chiar şi numai printr-o concentrare a gândului la un astfel de nume, într-un moment de strâmtorare, sau de odihnă, pe drum sau la lucru.

Necesitatea credinţei ca primă treaptă a urcuşului duhovnicesc rezultă însă şi din felul patimilor de a se stârni. Am văzut că momentul decisiv în stârnirea patimilor este alunecarea raţiunii din poziţia ei firească, atrasă de apariţia unei pofte trezite în conştiinţă. În acel moment, pofta, sau afectul nevinovat, capătă putere şi devine condamnabilă. Păcatul începe de fiecare dată printr-o cădere a raţiunii, printr-o cădere din adevăr, prin lunecarea ei pe un drum rătăcit⁴ şi printr-o uitare a rostului ei⁵. Deci, aici trebuie adusă prima întărire, la primul post pe care-l cucereşte inamicul. Trebuie întărită adică raţiunea, ca să reziste. Această întărire se face prin credinţă. Credinţa statorniceşte raţiunea într-o atitudine intelectuală⁶, într-o concepţie de viaţă. Desigur, credinţa nu e, cel puţin la început, o evidenţă intelectuală care convinge raţiunea printr-o stringenţă de ordin exclusiv gnoseologic. Ea se însuşeşte în mare parte şi prin voinţă, şi ca atare este o virtute. Ea are un dublu aspect: intelectual şi voluntar.

Pe de o parte, e o concepţie, un punct de vedere, pe de alta, e un act de voinţă. E o sinteză intelectual-voliţională. Dar nici alunecarea raţiunii nu e un act pur intelectual, ci şi unul voluntar. Nici raţiunea nu s-a dat de partea poftei pentru că s-a convins prin temeiuri pur intelectuale de adevărul reprezentat de ea, ci a făcut aceasta dintr-o slăbire a voinţei, prefăcându-se mai mult că e convinsă pe cale intelectuală decât fiind cu adevărat convinsă. Prin urmare, şi în readucerea raţiunii la fermitatea de la început nu e necesar, sau cel puţin nu e îndestulător, un act pur intelectual, care să o convingă simplu de greşeala ei de judecată, ci şi de un ajutor moral. Precum raţiunea a căzut pentru că a voit să cadă, aşa se fixează acum prin credinţă, pentru că vrea să se fixeze. Căderea e un act intelectual-voluntar; remedierea ei tot prin asemenea acte trebuie să se facă. Desigur, accentuând voinţa în actul credinţei, nu voim să spunem că credinţa nu cuprinde şi o anumită evidenţă. Ea nu e o atitudine intelectuală în funcţie exclusiv de voinţă. Un teolog catolic spune: „În lumina credinţei, aceleaşi nume divine pe care le pronunţă filosoful primesc dimensiuni nebănuite; ele sunt aprofundate în conţinutul lor, semnificaţia lor devine analogă unei noi puteri”⁷. Conceptele referitoare la Dumnezeu, pe care le are raţiunea naturală, capătă prin credinţă o strălucire nouă, necunoscută metafizicii şi omului natural, ele seamănă cu nişte perle puse în lumina soarelui⁸. Aşadar, credinţa revarsă o nouă evidenţă peste anumite adevăruri raţionale referitoare la Dumnezeu. Este o evidenţă care sporeşte treptat, încât, cu vremea, credinţa devine o vedere. Dar chiar de la început ea aduce un plus de evidenţă unor adevăruri ce le avea raţiunea, iar aceasta înseamnă totodată o fixare a raţiunii în anumite certitudini⁹. Catolicismul consideră că raţiunea are certitudinea unor adevăruri divine chiar înainte de credinţă. Ortodoxia e mai puţin optimistă în aceasta; ea recunoaşte că raţiunea naturală poate desprinde din contemplarea lumii anumite adevăruri despre Dumnezeu, dar socoteşte că îi lipseşte certitudinea absolută în ele. În orice caz, plusul de evidenţă adus de credinţă trebuie să însemne şi pentru catolici un plus de certitudine, un plus de tărie în hotărârea de a sta pe lângă aceste adevăruri.

De unde vine acest plus? Chiar dacă ar însemna o sporire a evidenţei raţionale, el nu provine din puterile ei, ci de sus (de la Dumnezeu - n.r.). Ortodoxia aplică aici doctrina sa despre energiile necreate ale lui Dumnezeu. O energie necreată a lui Dumnezeu pătrunde ca o lumină în minte. De aceea am spus că nu depinde credinţa numai de voinţă, ci ea este uşurată şi prin evidenţa ei intrinsecă, şi prin puterea de sus care aduce această evidenţă, sau atinge puterile spiritului nostru ca să sesizeze realitatea lui Dumnezeu. Dar trebuind să fie sesizată prin puterile noastre, ele trebuie să facă şi un efort, chiar dacă el e înlesnit de înrâurirea dumnezeiască. De aceea e necesară şi voinţa: nu pentru a crea această evidenţă, ci pentru a o scoate în relief. Prin lenea voluntară a raţiunii, ea s-a întunecat; prin silinţa voluntară a raţiunii, ajutată să învingă lenea de către harul divin, se luminează iarăşi. Pe de o parte, în credinţă e un element de întărire a voinţei şi a raţiunii, de stimulare a lor, pe de alta, voinţa contribuie la reliefarea evidenţei din credinţa propusă de har. Una creşte prin alta în mod reciproc. Ascunzându-Se din faţa omului, Dumnezeu îl stimulează prin oarecare presiune să-L caute; iar căutat, Se descoperă în parte ca să stimuleze şi mai mult pe om. El pune în lucrare voinţa noastră, dar fără această voinţă nu ni Se descoperă.

Credinţa creşte cu vremea la o evidenţă atotluminoasă. Dar creşte pe măsură ce împlinim poruncile şi dobândim virtuţile. Căci prin acestea arătăm că simţim pe Dumnezeu şi ne deschidem şi mai mult Lui. Aceasta înseamnă că e prezentă de la început, dar creşte prin toate virtuţile ce le dobândim ulterior. De altfel, fiecare virtute, odată dobândită, nu se mai pierde dacă persistăm pe drumul ascendent al vieţii creştine duhovniceşti, ci rămâne şi după ce se nasc din ea virtuţile următoare, crescând şi primind modificări calitative superioare, sub înrâurirea noilor virtuţi, pentru a se coordona cu acelea.

Credinţa e prima virtute cu care pornim la drum. E pârâiaşul căruia i se adaugă pe urmă pârâiaşele altor virtuţi, devenind împreună fluviul larg, atotcuprinzător şi de neîntors al unei vieţi total virtuoase. Astfel în iubire adună ea toate virtuţile¹⁰. Între timp credinţa, fără să se piardă, a câştigat treptat în evidenţă, devenind în faza iubirii o contemplare a lui Dumnezeu, precum şi iubirea este contemplare¹¹.

Dar credinţa nu putea fi de la început cunoaştere propriu-zisă. De la starea primordială la cea de contemplare a lui Dumnezeu e de parcurs o cale lungă, pentru eliberarea minţii de întunecarea adusă prin patimi¹². Deocamdată ne împărtăşim de o licărire şi numai pe măsură ce subţiem stratul de tină al patimilor, licărirea credinţei în întunericul în care ne aflăm la început devine lumină orbitoare. Scăparea de ignoranţa de la început sporeşte înfrânarea din frică.

Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, partea I, Purificarea, cap. „Credinţa, condiţie primordială a purificării”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 130-136. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)

Note:

¹ Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaest. ad Thalas., q. 55; P.G. 90, 564.

² Centuria lui Calist şi Ignatie, cap. 8, Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 351.

³ Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 352.

⁴ Diadoh, op. cit., Filoc. rom., I, p. 341; Filoc. gr., ed. III, vol. I, p. 241.

⁵ Desigur, sunt şi cazuri când cineva recurge la anumite acte condamnabile, asigurând pe toţi că le face împotriva convingerii, silit, pentru că e în joc viaţa lui etc. Dar şi în aceste cazuri raţiunea a trebuit să-şi aducă argumentele ei că e necesar de luat această atitudine, chiar „împotriva convingerii”, că le produce contrar adevărului. În aceste cazuri, raţiunea îşi joacă cele mai perverse roluri, argumentează „raţionalitatea” unor acte potrivnice în mod conştient raţiunii.

⁶ În Centuria lui Calist şi Ignatie se spune: „Credinţa, când răsare în suflet din lumina harului, întru mărturia cugetării, sprijină inima ca să fie neîndoielnică în siguranţa nădejdii” (Filoc. gr. cit., p. 358). Iar Diadoh (op. cit., cap. 21, 16; Filoc. rom. I, pp. 347, 345) zice despre credinţa neprogresată până la frică şi dragoste: „Cel ce crede numai, şi nu este întru dragoste, nu are nici credinţa însăşi, pe care socoteşte că o are. Căci crede cu o minte uşuratică, ce nu lucrează sub pecetea plină de slavă a dragostei”.

⁷ Ch. Journet, Connaissance et inconnaissance de Dieu, Fribourg, 1943, p. 96.

⁸ Idem, op. cit., p. 92: „La lumière, on pourrait dire la magie de la foi, en attirant dans le champ de son influence des énoncesconceptuels, telsque «Dieu est», ou «Dieu est rémunérateur», leurconfère une valeur de verité si haute quâil débouche alors dâemblée sur le dernier plan du mystère de lâexistence divine (câest la Trinité) et de Ia Providence divine (câest lâIncarnation redemptrice)” (vezi şi pp. 97-98).

⁹ Sf. Grigorie Palama, Trat. III, Triada poster., Cod. Coisl. gr. 100, ff. 183-183v; Ed. Hristou, op. cit., vol. I, p. 575; Filoc. rom., VII, p. 318 (cap. 42): „Credinţa eliberează pururea neamul nostru din toate felurile de rătăcire şi ne întemeiază în adevăr, şi adevărul în noi, şi nimenea nu ne va clinti din el, chiar de ne-ar socoti nebuni pe noi, cei ce prin credinţa cea adevărată ieşim în extazul mai presus de înţelegere şi mărturisim acest adevăr cu fapta şi cu cuvântul, nelăsându-ne purtaţi de orice vânt al învăţăturii deşarte, ci persistând în cunoştinţa cea unică şi adevărată. Credinţa, depăşind ideile născute din contemplarea făpturilor, ne-a unit pe noi cu raţiunea aşezată mai presus de toate. Credinţa nu e nebunie, ci cunoştinţă ce întrece tot raţionamentul”.

10 Sf. Maxim Mărturisitorul, Qua est. ad. Thalas., 54, sc. 3; P.G. 90, 520: „Prin femei a înţeles virtuţile al căror capăt din urmă este iubirea” (Filoc. rom. III, p. 248).

¹¹ Marcu Ascetul, Despre Botez, Filoc. rom., I, ed. I, p. 295: „Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte să primeşti arătarea Celui ce locuieşte în tine”. Centuria lui Calist şi Ignatie, Filoc. gr., ed. II, vol. II, pp. 358-359: „Credinţa este dublă: una este a tuturor creştinilor, în genere”. Dar nu la aceasta ne gândim, ci la „cea care răsare din lumina harului ascunsă în suflet, având mărturia înţelegerii care sprijină inima ca să fie neîndoielnică în siguranţa nădejdii ce scapă pe om de orice părere de sine; aceasta nu se arată în aceea că dăm urechilor ascultare (credinţa din auz, nota trad.), ci în aceea că vede cu ochii duhovniceşti tainele ascunse în suflet şi bogăţia dumnezeiască ascunsă, acoperită pentru ochii fiilor trupului şi descoperită în duh celor ce se ospătează la masa lui Hristos”. Sf. Grigorie Palama, Trat. III, Triada poster., Despre lumina sfântă. Cod. Coisl. gr. 100, f. 181 v. Ed. Hristou, vol. I, p. 574, cap. 41; Filoc. rom., VII, p. 317: „De fapt credinţa noastră este o vedere mai presus de minte. Dar posedarea celor crezute e o vedere mai presus de acea vedere ce e mai presus de minte”.

¹² Centuria cit., cap. 6; Filoc. gr., ed. III, vol. IV, p. 350.