Cuvântul ierarhului: Păcatul sinuciderii

† PIMEN,

Arhiepiscopul Sucevei  şi Rădăuţilor

Viaţa este darul lui Dumnezeu, iar acest dar trebuie să-l păstrăm curat, ferit de întinăciunea păcatului. Viaţa noastră pământească se sfârşeşte prin moartea trupului, la sorocul rânduit de Dumnezeu, iar viaţa noastră sufletească, sufletul, continuă şi după moartea trupului, continuă în viaţa veşnică.

Trăim viaţa pământească întru nădejdea învierii noastre cu trupul. Chipul vieţii în împărăţia cerurilor ne este arătat de Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască, cele ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9), pe acestea Dumnezeu le-a descoperit nouă prin Duhul Său (I Corinteni 2, 10).

Viaţa aceasta pământească trebuie să o trăim cu nădejdea învierii noastre, încredinţaţi că ea se continuă dincolo de mormânt. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii (I Corinteni 15, 19).

Numai credinţa în învierea Mântuitorului, şi odată cu ea şi cea a învierii noastre, ne dă deplina bucurie a vieţii pământeşti, viaţă care nu se sfârşeşte la marginea mormântului, adică nu pierim, nu trecem în nefiinţă, cum adesea se spune şi se scriu în ziare anunţurile deceselor oamenilor.

Sinuciderea este cauzată de lipsa nădejdii creştine, nădejdea în viaţa veacului ce va să fie, în viaţa veşnică.

Lipsa nădejdii este cauzată, la rândul ei, de lipsa legăturii noastre sufleteşti cu Dumnezeu prin sfintele rugăciuni şi mai ales prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Lipsa nădejdii creştine şi a legăturii noastre cu Dumnezeu este cauzată de păcatele săvârşite, dar nemărturisite şi neiertate în Sfânta Taină a Spovedaniei.

Păcatele nemărturisite aduc tulburare în funcţionarea corpului omului, aduc o slăbire şi chiar o întunecare a facultăţilor minţii. Acest adevăr este constatat şi mărturisit şi de medicii psihiatri. Drept urmare, astăzi mai ales, în lumea noastră desacralizată, îndepărtată mai mult sau mai puţin de Dumnezeu, se recomandă drept remediu discuţia „pacientului“ cu psihologul, discuţie care este un fel de mărturisire. Acest procedeu este o ameliorare care nu aduce, însă, însănătoşirea celui bolnav. Este ca şi cum ai merge la medic, îi spui boala, durerea, medicul, împreună cu pacientul, descoperă cauza, dar nu dă şi medicamentul cuvenit; este ca o ameliorare de scurtă durată. Păcatul este o boală a sufletului, iar vindecarea sufletului de boala păcatului numai Dumnezeu o dă prin „medicamentul“ numit iertarea păcatelor. Iertarea păcatelor numai Dumnezeu o dă prin slujirea preotului în Sfânta Taină a Spovedaniei. Poţi să te destăinui şi să spui frământarea sufletului tău celei mai apropiate persoane sufletului tău, cu gândul să te uşurezi sufleteşte, dar niciodată nu vei simţi deplina uşurare a sufletului ca atunci când te mărturiseşti preotului duhovnic cu umilinţă, credinţă şi nădejde şi auzi cuvintele „Te iert şi te dezleg de toate păcatele tale mărturisite“. Aceasta este experienţa de veacuri a omului zidit de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa.

La duhovnic să mergem cu încrederea că mărturisirea făcută preotului, în chip tainic, nevăzut de ochiul trupului, este primită de Dumnezeu, Care este de faţă şi Care dă iertare păcatelor.

În măsura în care păstrăm legătura sufletească cu preotul duhovnic, şi prin el cu Dumnezeu, împlinind poruncile Domnului, Care ne dă viaţă, viaţă trăită potrivit voii Sale, în acea măsură viaţa noastră pământească, a trupului şi a sufletului, este fericită în duhul sfinţeniei. Astfel făcând, putem depăşi greutatea şi tulburarea necazurilor, cunoscând că viaţa pământească trăită creştineşte nu poale fi lipsită de necazuri, încercări sau ispite.

Mântuitorul ne-a spus: „În lume necazuri veţi avea“ (Ioan 16, 33), iar Sfântul Apostol Pavel spune „dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos“ (I Corinteni 15, 57).