Darul iertării – comoara veșniciei ascunsă în inima omului

Este o certitudine faptul că împrejurările cotidiene ne angajează într‑o diversitate de întâmplări, fiecare angrenând un context anume și acțiuni sau inacțiuni după caz. Suntem protagoniștii propriilor noastre decizii și, nu în puține rânduri, suntem puși în fața unui subiect destul de sensibil pentru omul contemporan: iertarea. Unii gânditori au văzut în actul iertării o utopie; alții l‑au observat ca pe o slăbiciune a omului; Ortodoxia, însă, a transformat iertarea dintr‑o simplă temă de reflecție într‑un pragmatic dar oferit umanității. Această cultivare a darului iertării își găsește rațiunea într‑o altă coordonată umană sensibilă, anume actul iubirii. În Evanghelia după Matei, Mântuitorul așază în centrul legii porunca iubirii aproapelui: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 37‑39). În această dragoste pentru semeni își găsește fundamentul și actul iertării. Prin urmare, observat ca religie a iubirii, pe bună dreptate, creștinismul poate fi numit și religia iertării.

Pedagogia iertării și educația persoanei

Un scriitor englez sublinia într‑una din lucrările sale: „Creș­­tinismul nu ne cere să micșorăm cu nici un atom ura pe care o resimțim pentru cruzime și perfidie. Trebuie să le urâm (...) Dar el ne cere să urâm faptele altuia în același fel ca pe ale noastre, părându‑ne rău că omul acela a făcut așa ceva și sperând, dacă e posibil, ca el să fie în stare să se îndrepte, cumva, când­va, redevenind om” (C.S. Lewis, Creștinis­mul pur și simplu, Humanitas, 2004, p. 152). Observăm din cele amintite că scopul urmărit prin intermediul actului iertării este unul vădit pedagogic, care dorește îndreptarea persoanei.

Nu întâmplător am făcut trimitere la strânsa relație dintre iubire și iertare. A dori îndreptarea semenilor constituie expresia cea mai frumoasă a iubirii dintre oameni. În acest sens, Sfântul Maxim amintește că „deplina dragoste este aceea care nu deose­bește pe om zicând: pe acela îl știu, iar pe celălalt nu‑l știu; sau acesta mă laudă, iar acela mă blestemă. Ci spre firea ta de om privind de‑a pururea, pe toți oamenii întocmai să‑i iubești, adică pe prieteni și pe vrăjmași, pe cei buni și pe cei răi, ca să fii desă­vârșit înaintea lui Dumnezeu” (Proloagele, vol. I, Ed. I.B.M.O., p. 303). Din această nețărmurită dragoste pentru semeni se naște iertarea; ea își găsește resursele în bucuria comuniunii în iubire. Din această cauză, în momentul în care omul iartă, el simte o liniște sufletească, o împăcare, o creștere și o potențare duhovnicească, care, contrar multor opinii, nu se identifică deloc cu o stare de slăbiciune sau vulnerabilitate, ci are rolul de a îmbărbăta, de a motiva, de a educa și a încuraja. Iertând, dăm dovadă de tărie, de maturitate duhovnicească, devenim pedagogii propriilor noștri semeni; și nu este vorba de o pedagogie ca oricare alta, ci de una care lucrează cu caracterul uman, cu conștiința și voința umană, cu faptele omului și, mai ales, cu patimile lui. Da! Prin iertare, ne aducem contribuția la procesul de îndreptare a semenilor, chiar dacă acest aspect pălește în fața teoriilor filosofiei moderne. Din această pricină, în Biserica Ortodoxă, atât în practică, cât și în gândire, actul iertării ocupă un loc ales.

În Hristos găsim paradigma iertării

Model și exemplu inconfundabil de iertare găsim în Taina Sfintei Spovedanii. În fața lui Hristos, creștinul care conști­en­tizează greutatea și gravitatea păcatelor primește de la duhovnic iertarea lor. Un act care, aparent, pentru unii oameni apare ca o formalitate. În esență, însă, iertarea pe care Hristos o oferă penitentului constituie o veritabilă și incontestabilă dovadă de iubire. Iar fru­musețea și pedagogia acestui act de iertare vin tocmai din faptul că el nu repetă o procedură obiș­nuită, ci are un pronunțat caracter personal.

În scaunul Spovedaniei, Mântuitorul îl ascultă cu atenție pe penitent, îl întreabă și îl consultă pentru a‑i afla durerea. La sfâr­șit, odată cu iertarea, penitentul primește și medicamentul canonului dat de duhovnic, atât de necesar pentru îndreptare și sănătatea duhovnicească. Și totuși, actul iertării nu se oprește aici. În fața Sfântului Altar, gustând din Potirul care poartă Trupul și Sângele lui Hristos, creștinul iertat se unește cu Însuși Dumnezeul iubirii.

Iată, prin urmare, cât de înăl­țător și de folositor este actul iertării și cât de impregnat este el de virtutea iubirii.

În privința iertării, Sfânta Scriptură este tranșantă, îndemnând să iertăm păcatele semenilor și, astfel, făcându‑ne milă de sufletele lor, să‑i miluim pe ei: „Ier­tați și vi se va ierta vouă” (Lc. 6, 37). Sfântul Isaac Sirul îndeamnă să avem milă „de cel ce nedrep­tățește, căci el se pierde prin aceasta, ca unul care a uitat de sine și se ciuntește de legăturile sale cu alții, legături prin care îi vine lui însuși viață” (Filocalia, vol. X, p. 266).

Iată doar două repere, dintre multe altele, pe care izvoarele Revelației divine le oferă cu privire la actul iertării. Ambele surprind noblețea, profunzimea și legătura tainică dintre iertare și iubire.

Vorbind despre iertare, istoricul francez Jean Delumeau observă că „cei mai înverșunați duşmani ai persoanei umane au recunoscut implicit că statutul existenţial al celui care mărturiseşte este unic, de neînlocuit” (Mărturisirea și iertarea, Polirom, 1998, p. 5). Acest aspect constituie o mărturie în plus asupra faptului că actul iertării contribuie decisiv la educarea persoanei umane, la schimbarea ei, la creșterea ei către Hristos.

Și totuși, actul iertării nu trebuie confundat cu permisivitatea față de patimi. A ierta nu presupune a îngădui un comportament slăbit de patimi. Profetul Isaia condamnă tolerarea răului făcut: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Is. 5, 20). Tocmai din această perspectivă, actul iertării nu poate fi privit ca o slăbiciune. Dimpotrivă, însăși iertarea are ca obiectiv înlăturarea patimilor și a obiceiurilor rele și cultivarea dragostei și a păcii. În Vechiul Testament, regele Solomon vor­beș­te despre bucuria celui care iartă: „Nelegiuitul se va sătura de căile sale şi omul bun de roadele sale” (Pildele 14, 14), accentuând tocmai liniștea pe care o aduce iertarea.

Pe fondul celor câteva reflecții modeste consemnate în rândurile de mai sus, adresăm cuvânt de încurajare tuturor celor care înaintează pe calea cea oarecum anevoioasă, dar frumoasă a postului, punându‑le înainte taina iertării, comoară a veșniciei ascunsă în inima fiecărui om, împreună cu îndemnul de a descoperi, de a practica această virtute și de a o valorifica întocmai ca pe o comoară, spre dobândirea mântuirii.