De ce lumea alunecă în păcat?

În starea sa primordială omul era curat de pornirile rele. El nu cunoștea păcatul, dar nici virtutea. „Avea nevinovăția celui ce nu a gustat păcatul, dar nu cea câștigată prin respingerea ispitelor”, după cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae. Omul și lumea își erau unul altuia vase transparente, prin care se vedea Dumnezeu. Omul privea lumea la fel cum o privește un copil cu ochi nevinovați, necunoscând binele și răul.

„Omul era drept și bun, spune Hr. Andruțos, împodobit bogat cu bunurile care rezultă din nevi­no­văție, și avea voința supusă rațiu­nii, cu toate că ea putea să încline spre păcat… Întreaga stare a începătorului neamului omenesc nu este o stare de dreptate și sfințenie desăvârșită înnăscută, fiindcă «virtute» și «înnăscut» sunt lucruri contradictorii. Nu era însă nici o stare de indiferență, ci o stare de curățenie și nerăutate”.

Starea omului de drept și bun, prin care era curat și liber de păcat, nu a durat prea mult și căderea s-a produs. Odată ce nu s-a supus voii Creatorului său, omul a căzut din comuniunea cu El. Întreaga sa ființă a fost cuprinsă de păcat, iar finalitatea neascultării și necomuniunii este moartea (Facerea 2, 17), ceea ce înseamnă că păcatul atrage scufundarea omului în ne-ființă sau, mai bine zis, o existență în întunericul necu­no­ș­tin­ței, străin de lumina și dragostea lui Dumnezeu. Din căderea omului rezultă neascultarea, mândria și pofta egoistă a noastră ca slăbire a duhului.

Ca noțiune, „păcatul originar” sau „păcatul strămoșesc” este primul păcat omenesc săvârșit de protopărinți. Toți cei de o ființă cu Adam și Eva, născuți din ei, adică tot neamul omenesc, se nasc cu acest păcat. Păcatul, sălășluin­du-se și făcând parte din ființa lui Adam, face parte din ființa întregului neam omenesc (Romani 5, 19). Prin neascultare și cădere, omul a început să cunoască o multitudine de păcate în care cade pradă sensibilității lumii, ajungând la o multiplicare a acestora în forme variate.

Este important de observat că această aplecare spre cele sensibile, această practică a săvârșirii păcatului nu încetează nici în cel renăscut prin Botez. El cade într-o stare de imoralitate prin săvâr­și­rea continuă a păcatului. În același timp, el este în imposibilitatea de a mai cunoaște rațiunile lucrurilor cu mintea sa slăbită de păcat. Fiin­ța sa este cuprinsă de o alterare morală, căci primul păcat a însemnat deschiderea sa spre imen­sul ocean al senzualității păti­mașe, care oferă omului o satisfacere a aprinderilor sale concupiscente, lipsite de o judecată rațio­nală. Păcatul devine o prezență ontologică în viața omului. Formele sale au crescut de la cele mai simple la cele mai variate.

Păcatul și legea libertății

Un lucru semnificativ în ceea ce privește momentul sau posibilitatea primilor oameni de a greși este calitatea constituțională a firii umane de a fi liberă. Pentru că sunt liberi și conștienți de ceea ce fac, ei primesc poruncă. Unui animal sau robot nu îi poți porunci sau legifera acțiunile, „animalele trăiesc după legea instinctului, omul după legea libertății. Aici stă toată puterea și gloria omului, toată mărirea, dar și căderea lui” (Ilarion V. Felea, Religia culturii, 1994, p. 15). Omul, în virtutea voin­ței sale și rațiunii, alege, gân­dește și acționează moral. Având li­bertate, omul nu a știut să dispună judicios de ea. „Paradoxul liber­tății umane constă în faptul că omul prin propria sa libertate a renunțat la libertatea față de lume, devenind robul lumii și introducând suferința în propria sa ființă și în ființa cosmosului întreg” (Dumitru Popescu, Teologie și cultură, 1993, p. 144).

În urma săvârșirii păcatului, primii oameni primesc pedeapsă pentru abaterea lor de la poruncă, după cum urmează: pedeapsa femeii „voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi de către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Facere 3, 16), iar a bărbatului „pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: «să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale. Întru sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 17-19).

Aceste cuvinte adresate primei perechi de oameni răsună și se propagă în istoria omenirii din neam în neam, încât nici unul din noi nu este străin de aceste pedepse, cu diferența că spre deosebire de ei, care au comis personal păcatul, noi moștenim urmările lui.

Prezența păcatului naște conflictul existențial

Sfântul Ioan Damaschin, în Dogmatica, ne descrie cum păcatul ne umbrește conștiința. „Legea minții mele, adică conștiința, se bucură de legea lui Dumnezeu, adică de poruncă și o voiește. Legea păcatului, însă, adică ispita care vine prin legea cea din mădulare, adică prin pofta trupului, prin înclinația, prin mișcarea și prin partea irațională a sufletului, luptă în virtutea firii mele compuse, contra legii minții mele, adică a conștiinței și mă face prizonier pe mine, care voiesc legea lui Dumnezeu și care o iubesc, și care nu vreau păcatul” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, 1993, p. 192). Prezența păcatului în om naș­te conflictul în inima și viața lui, precum un vierme strică fructul sănătos, îl macină până la desfiin­țare.

Păcatele, în general, cele cu voie și cele fără voie, aduc în discuție atât păcatele personale, cât și bagajul concupiscent cu care se naște omul, bagaj moștenit începând de la protopărinții edenici până la părinții biologici, bagaj care marchează ființa umană, de o intensă energie negativă, ce întunecă ac­țiunea rațională a persoanei. Astfel, după cum Adam și Eva pot fi priviți ca primii răspunzători, prin păcatele lor, de toate relele care afectează omenirea (îndeosebi boala, suferința și moartea), tot așa și ceilalți oameni, care, în urma lor au păcătuit și ei, devin împreună răspunzători pentru această situație.